Probabil ati auzit despre cazul invatatoarei Veronica Bereanda, femeia care le spune copiilor ca sunt prosti, ii jigneste, ii umileste, ii ameninta. Ca toti parintii normali, am ascultat acea inregistrare cu un imens sentiment de indignare si repulsie. Mi se rupe sufletul pentru copiii care i-au trecut prin mana si care au trai aceste abuzuri. Nu o sa mai vorbesc despre ce i-as face, ce merita, ce ii doresc acestei nemernice, s-a scris mult si corect despre asta.
Vreau sa vorbesc despre alte aspecte. In primul rand, ma bucur ca sunt parinti care au luat atitudine. Ma bucur ca o parte a presei a acordat atentie acestui subiect. Ma bucur sa traiesc intr-o lume in care ma indignez si ma infurii impreuna cu alti oameni la auzul vorbelor spuse de ea. Ma bucur pentru ca sper ca inseamna ca e un prim pas in a acorda mai multa atentie persoanelor care ne educa copiii.
Intamplarea asta mi-a adus aminte de toti profesorii dezaxati pe care i-am avut eu. Diriginta din clasele IX-XII se asemena mult cu Veronica, diferenta majora fiind totusi ca noi nu eram elevi de clasa I, deci nu ne-au afectat in aceeasi masura tipetele si insultele ei. Pentru ca eram mari, le-am povestit parintilor despre felul in care se poarta cu noi. Eram la o varsta suficient de mare incat sa ne dam seama ca nu e normal ce se intampla. Avea termen de comparatie, pentru ca eram multi copii care veneau de la scoli diferite, unde avusesem alti diriginti care nu se purtau asa cu noi. Prin urmare, cei mai multi parinti au facut cerere la directoare sa ne fie schimbata diriginta. Rezultatul? Nu numai ca nu ne-a fost schimbata, dar diriginta a primit de la directoare foaia cu semnaturi, ca sa ne poata persecuta mai bine pe cei care au semnat. Si lucrurile au ramas asa, nu am continuat demersurile, nu am inregistrat-o, nu am mers la presa. Si imi pare rau. Daca o sa am vreodata ocazia sa o revad, o sa ii spun cu ce groaza o asteptam eu, copilul de 14 ani, sa intre la ora.
Dar de fapt vreau sa spun altceva, chiar daca introducerea e foarte lunga. Despre diriginta din liceu le-am spus parintilor. Pentru ca, asa cum am mai zis, eram mari. Nu le-am spus niciodata insa parintilor despre profesorul de muzica din clasa a VIII-a, care apuca fetele mai dezvoltate de sani.Ne dezvoltasem un sistem de aparare, stateam departe de el cand vorbea cu noi, stateam cocosate si cu mainile incurcisate la piept, dar nu am spus niciodata nimanui nimic. De ce? Habar nu am... Probabil pentru ca stiam ca se stie in scoala ce fel de om e si nu facea nimeni nimic. Cu cativa ani inainte sa ne fie profesor, i-a aruncat unui baiat un echer metalic intre ochi. Echer care i s-a infipt si copilul a avut nevoie de ingrijiri medicale. Credeti ca a patit ceva profesorul? Multi dintre colegii baieti au luat palme peste fata de la el. Avea o mana foarte grea (pe noi fetele ne mai lua de dupa umar, si ni se parea ca mana lui cantareste o tona), asa ca palma lui se imprima adanc pe fetele lor. Ma indoiesc ca ei au spus vreodata ceva acasa.
Asa ca ajung in sfarsit la concluzia acestui articol: stati de vorba cu copiii vostri si puneti-le intrebari detaliate despre profesorii lor. Intrebati-i cum le vorbesc, pe ce ton, cum se poarta. Nu va asteptati sa va spuna ei daca e ceva in neregula. Poate ca ei nu stiu cum arata normalul. Sau poate ca le e rusine. Sau cred ca si daca spun, oricum nu se va schimba nimic. Probabil ca daca m-ar fi intrebat cineva despre cum e profesorul de muzica, as fi spus. Dar nu m-a intrebat nimeni.
PS: M-am interesat acum despre profesorul de muzica, se pare ca intre timp a iesit la pensie.
