luni, 12 septembrie 2011

Litera A si prima zi de scoala

Azi, pe cand il insoteam pe Danut la gradinita (pentru el nu era prima zi, caci gradinitele particulare nu incep si nu se termina niciodata), am privit cu alti ochi multimea de copii si parinti care se indreptau spre un nou an scolar. Am citit emotia in ochii parintilor si bucuria pe fata celor mai multi dintre copii. M-am gandit ca, mai presus de toate, pentru cei mai multi parinti scoala inseamna sansa unui viitor mai bun pentru copilul lor. Cu totii stim ca educatia se presupune sa deschida mai multe oportunitati in viata adultilor.

Cand am ajuns acasa, am gasit pe pagina de facebook a organizatiei Hospice Casa Sperantei o campanie de strangere de fonduri pentru copiii cu boli limitative de viata, dar care isi doresc sa mearga la scoala. Brusc, perspectiva mea s-a schimbat. Copiii aflati in grija Hospice Casa Sperantei probabil ca nu vor ajunge adulti. Pentru ei, mersul la scoala nu inseamna o functie de conducere obtinuta inainte de 30 de ani. Nu inseamna ca vor avea prestigiu si respect ca adulti. Inseamna dreptul la o viata normala, atat cat dureaza ea. Inseamna ca, desi viata li se va scurta nedrept de repede, noi ca societate nu ii condamnam la moarte acum, refuzam sa ii consideram cauze pierdute. Ne zbatem atat de mult pentru copii saraci, copii ce apartin minoritatilor sau copii bolnavi cu sansa de vindecare, iar cand vine vorba despre cei a caror viata nu mai poate fi salvata, alegem calea cea mai usoara. Ne prefacem ca ei nu exista, pentru ca este cumplit sa ne imaginam fie si pentru o secunda ca in locul lor ar putea fi copiii nostri.

In general mi-am propus ca acesta sa fie un blog vesel. Azi insa va invit sa cititi scrisoarea care m-a rascolit pe mine si pentru o clipa sa nu ne prefacem ca acesti copii nu exista. In schimb, sa ne bucuram ca exista organizatii precum Hospice care au grija de ei, si daca ii putem ajuta cu o donatie, sa o facem. Poate ca acesti copii nu mai au mult de trait. Dar asta nu inseamna ca nu merita sa traiasca din plin!


PS: Numele copilului din poveste a fost schimbat in Danut, dar acest lucru este o coincidenta, neavand nicio legatura cu fiul meu.

PS2: Gasiti mai multe informatii despre activitatea Hospice Casa Sperantei pe site-ul organizatiei, www.hospice.ro

vineri, 9 septembrie 2011

De ce sunt mamele de baieti soacre rele?

Am fost printre parintii care cand spuneau ca isi doresc un copil sanatos, indiferent daca e fata sau baiat, am vorbit serios. Eu speram asa, putin, sa fie fetita, pentru ca am avut si am norocul unei relatii nemaipomenite cu mama mea, si am mai crescut si cu Fetele Gilmore, si mi-ar fi placut si pt mine ceva de genul ala. Dar cand am aflat ca e baietel, m-am simtit usurata. Pentru el. Pentru ca da, chiar cred ca in general, e mai usor sa fii barbat in societatea de azi. M-am bucurat ca nu trebuie sa isi smulga parul de pe corp (desi, Dumnezeu stie de ce, multi baieti din ziua de azi isi fac asta benevol). Mi-a parut bine ca nu va afla niciodata cat de incomod e sa petreci o zi intreaga pe tocuri cui. Ca nu trebuie sa isi coloreze obrajii, ochii si buzele ca sa fie considerat frumos. M-am bucurat ca societatea va fi mai indulgenta cu greselile lui si nu va fi considerat nici un obiect decorativ, nici un trofeu. Nu il va fluiera lumea pe strada si nici nu il va claxona. Ca poate contracara cu o personalitate placuta si un simt al umorului eventuale aspecte mai neplacute ale aspectului fizic. Ca, desi stiu ca si barbatii sufera, va fi mai greu de facut sa sufere.

De aceea, nu am inteles niciodata de ce mamele de baieti sunt considerate soacre mai rele decat mamele de fete? Daca as avea fata, as fi probabil mult mai exigenta cu ginerele meu, pentru ca eu cred ca intr-o casnicie femeia este mult mai vulnerabila. In primul rand m-as teme ca ar putea fi violent, fizic si verbal, cu ea. M-as teme ca poate o inseala, e betiv, pierde banii la cazino sau are alte vicii in general specifice barbatilor. Mi-ar fi probabil frica sa nu faca un copil impreuna si apoi sa o paraseasca, obligand-o sa creasca de una singura copilul.

Asadar, de ce aud de atat de multe ori (culmea tot de la barbati) ca voi fi o soacra rea pentru ca am baiat? Ce anume provoaca aceasta tensiune intre soacra si nora?

Cel mai des invocat argument e acela ca intre mama si fiu se creaza asa, o relatie foarte stransa, si mama nu poate accepta faptul ca in viata fiului ei exista o alta femeie. Mie mi se pare chiar un motiv bolnav ca sa iti chinui nora. Pana la urma, ca mame, nu aspiram la fericirea copiilor nostri? Si daca da, nu ar trebui sa ne bucuram ca au gasit o persoana care ii face fericiti? Nu ar fi normal sa cultivam aceasta fericire, in loc sa intervenim in ea in fel si chip? Eu zic ca da.

Tot relatia asta speciala cica face ca mamele de baieti sa fie foarte critice cu modul in care nora isi intretine gospodaria. Din discutiile auzite, pot sa confirm ca cele mai multe soacre se plang de faptul ca nora nu face mancare buna, nu sterge praful, are un morman de rufe nespalate etc. Serios?! Asta e motiv de drama? Caci eu nu imi doresc ca fiul meu sa se insoare cu menajera (decat daca se intampla sa se indragosteasca de una). Imi doresc ca viitoarea nora sa aiba alte calitati decat aceea ca e capabila sa puna zilnic aspiratorul. Eu chiar sper ca in viitoarea sa familie fiul meu sa prospere si sa isi poate permita sa angajeze pe cineva care sa le faca o data pe saptamana curat, in timp ce ei merg la teatru sau se plimba. Cred ca o sotie care nu are grija curateniei este mai fericita, si cand sotia e fericita, si sotul e fericit. Da... nu cred ca as fi rea cu nora mea pentru ca impatureste hainele altfel decat o faceam eu.

Un alt motiv pentru care suntem rele cu nurorile, dar la care cred ca pana si mie imi va fi greu sa fiu cuminte, este felul in care ne cresc nepotii. Peste ani, se pare ca uitam ca am fost si noi mame incepatoare candva. Si cat de tare ne enerva cand venea propria soacra si ne facea zile fripte despre cum nu e bine nici cum hranim, nici cum spalam, nici cum ne educam copilul. Se pare ca o data cu trecerea timpului, capatam impresia ca daca am crescut unul sau mai multi copii, devenim un guru al puericulturii, iar "proasta aia" care nu a mai avut copii ar face bine sa ne asculte. Probabil ca si mie imi va fi greu sa imi vad nora ca face lucrurile diferit fata de cum le fac eu acum. Stiu ca acum, oricat m-as stradui sa ma abtin, stramb de multe ori din nas cand vad mame cu tehnici de crestere a copilului total diferite de ale mele. Deci probabil as fi si mai sensibila cand e vorba de propriul nepot. Dar voi face tot posibilul sa imi tin parerile pentru mine, daca nu voi fi intrebata.

Cred totusi ca principalul motiv pentru care relatia soacra-nora este in general defectuoasa este ca implica doua femei (care pana la urma trebuie  sa imparta dragostea aceluiasi barbat). Noi femeile, ne cunoastem bine intre noi. Stim de ce suntem capabile. Stim ca reprosurile se aduc cu zambetul pe buze. Cu subtilitati. Cu ridicat din spranceana si mutra acra. Barbatii nu functioneaza asa. In general ei cand spun ceva cu zambetul pe buze, e o gluma. Subtilitatile lor sunt la fel de subtile ca un pumn in fata, iar la subtilitatile noastre le trebuie subtitare. Asa ca, atunci cand soacra vrea sa le reproseze ca nici acum nu  e schimbat becul, ar trebui sa spuna "Ba Gigele, pune si tu mana si schimba becul ala". Daca doar bate un apropo, s-ar putea ca Gigel sa nu se prinda. In schimb, din momentul in care soacra unei femei intra in casa, nora este in garda. Fiecare gest al soacrei este examinat, fiecare cuvant analizat. Le punem pe toate la suflet si abia asteptam sa plece ca sa ii spunem lu' fii-su: "Ai vazut ce mi-a mai zis maica-ta?!!". "Nu draga, ce?", raspunde Gigel nevinovat. "Nu ai auzit?!!! A zis pe un ton asa, nepotrivit, ca asta mic e racit. Sigur a vrut sa insinueze ca din cauza mea, ca l-am scos afara fara caciula desi ea mi-a zis sa ii pun macar o sapca!".

PS: Nu am innebunit de tot. Stiu ca mai am foooarte mult timp pana sa imi fac griji daca sunt sau nu o soacra buna. Dar am zis sa scriu acum ce ma framanta, pana nu incep sa imi pierd din ratiune. Peste ani, cand voi fi soacra in devenire, promit sa recitesc acest articol si sa imi dau doua palme daca nu ma port frumos.

PS2: Da, acest articol este bazat pe generalizari. Exista mame de baieti care sunt soacre minunate si mame de fete care sunt soacre foarte rele. Alteori vina nu e a soacrei, ci a ginerelui/norei. Dar in general articolele se bazeaza pe generalizari, caci daca intram si in cazuri particulare nu mai terminam niciodata de scris nimic.

luni, 5 septembrie 2011

Crizele de personalitate la 2 ani

Americanii definesc perioada dintre 2 si 3 ani ca fiind "The terrible 2s". In traducere aproximativa "Teribila (groaznica) varsta de 2 ani". Asta pentru ca in jurul acestei varste copiii incep cu adevarat sa isi arate personalitatea, si decid ca cel mai bun mod de a face asta este de a se opune la tot ce vor mami si tati sa faca. Sau cel putin asa ne dau impresia la prima vedere.

Aceste crize de personalitate se manifesta prin plansete, tipete, aruncari de obiecte si tavaliri pe jos in supermarket, urland isteric si dand din maini si din picioare (stiti despre ce vorbesc, comportamentul ala la care cu totii dam din cap dezaprobator pana sa avem copii si apoi zambim cu compasiune dupa ce trecem prin asta la randul nostru). Tot in engleza aceste istericale sunt definite printr-un singur cuvant: tantrums.

De ce oare ne chinuie copiii asa la varsta de 2 ani?  De ce "Nu viau" e propozitia lor preferata? "Hai sa faci baie" "Nu viau" Dupa ce il convingi sa faca baie "Hai sa iesi din cada" "Nu viau". Hai sa mananci, hai sa dormi, hai sa mergem afara, hai sa mergem acasa, toate propunerile sunt tratate cu aceleasi doua cuvinte, in cel mai bun caz (cand lipsesc urletele si manifestarile enumerate mai sus).

Hai totusi sa ne punem un pic si in locul lor. Sa ne imaginam o poveste gen Gulliver in tara uriasilor. Naufragiezi pe o insula plina de uriasi. La inceput nu cunosti deloc limba vorbita. Dupa 2 ani, intelegi mare parte din ce se vorbeste, dar nu reusesti sa verbalizezi decat 10% din ce intelegi, in propozitii scurte. Lumea asta noua este plina de obiecte care par extrem de interesante si pe care ai vrea sa le descoperi, dar de cele mai multe ori vine cate un urias si ti le ia din mana. Mai rau, uriasul incearca in permanenta sa iti distraga atentia cu aceleasi obiecte, pe care le-ai mai studiat pana acum de 100 de ori. Normal ca obiectele alea mai sfarsesc si pe podea. Nu de volanul cantator ai chef, vrei chestia aia cu butoane si luminite.

Tot uriasii astia iti fac si programul. Tu te uiti la serialul preferat ( a se citi desene animate) si uriasul decide ca e momentul sa faci baie. Te opui, ca vrei sa te mai uiti la serial, dar esti luat pe sus (asta e un mare dezavantaj cand esti in lumea uriasilor, oricat te-ai opune, ei pot oricand sa te ia pe sus si tot ca ei vei face) si dus in cada. Pana la urma te resemnezi, ba chiar incepe sa iti placa in cada. Dar chiar atunci se decide ca e cazul sa iesi, desi spui foarte clar ca "Nu viei" sa iesi. Nu conteaza, esti luat pe sus si pus din nou in fata desenelor animate pe care ai fost obligat sa le abandonezi  mai devreme. Si asa se desfasoara toata ziua. Doi uriasi decid pentru tine cand te trezesti, cand te culci, cu ce te imbraci, cand si ce mananci, cum ai voie sa iti petreci ziua. Normal ca devii frustrat si incerci sa iti impui punctul de vedere cu fiecare ocazie.

Ce putem face pentru a reduce acest comportament la minimum? Danut are 2 ani si 3 luni si are destul de rar astfel de izbucniri (in principiu in fiecare seara cand incercam sa il scoatem din cada, dar in rest reusim sa ne intelegem destul de bine). Iata cateva din solutiile pe care le-am gasit pentru a-i reduce frustrarile la minimum:

- Explica-i de ce trebuie sa faca X lucru. Copiii inteleg mai multe decat cred cei mai multi dintre noi. Explica-i intr-un limbaj cat poti de simplu de ce trebuie sa mearga la doctor, sa ia Panadol, sa nu mai arunce cu lucruri etc.

- Negociaza. Daca mai poate astepta, sa mai astepte. I-ai propus sa faca baie, dar vrea sa se mai joace cu trenuletele un pic? Daca nu trebuie sa faca baie in secunda aia, spune-i ca esti de acord sa mai astepti, dar dupa ce termina sa se joace merge la baie.

- Da-i preaviz. Poate fi frustrant sa ti se spuna din senin ca mergi acasa. Daca ai fi stiut, te mai dadeai un pic in leagan si te jucai mai putin la tobogan. Spune-i cu 10 minute inainte ca mai stati putin si mergeti acasa (iese din cada, merge la culcare etc), astfel incat veste brusca sa nu provoace suparare.

- Da-i de ales. Daca ii spun dimineata "Danut, hai sa te imbraci", nu o sa am mare succes. Asa ca atunci cand trebuie sa ne imbracam, deschid sertarul cu chilotei si il intreb "Danut, azi vrei sa te imbraci cu chiloteii cu trenulete sau cu cei cu masinute? In 9 din 10 cazuri alege o pereche de chilotei. In al zecelea caz inchide sertarul si ma anunta ca "Nu viau". Oricum, avem mai mult succes decat la indemnul "hai sa te imbraci", unde "nu viau" ma asteapta in 9 din 10 cazuri. Aceasta "strategie" poate fi folosita pentru cele mai multe momente ale zilei. In loc de hai la masa, poate fi "vrei sa mananci ciorbita sau felul doi?", hai la culcare poate deveni "vrei sa citim povestea cu Alba ca Zapada sau pe cea cu Cenusareasa" in loc de hai acasa poti intreba "vrei sa te mai dai in leagan sau in tobogan inainte sa plecam?". Astfel copilul simte ca are si el un cuvant de spus in felul cum se desfasoara ziua si e mai probabil sa coopereze.

- Felicita comportamentul adecvat. Evita sa critici copilul de fata cu alte persoane. Nu cred ca e nevoie sa spun mai mult.

-Orice ai face, nu ceda in mijlocul unei crize. Poate fi extrem de enervant cand unui copil ii casuna ca ii trebuie neaparat telefonul tau mobil. De aceea, tentatia de a-i spune "Ia-l si lasa-ma in pace" in mijlocul unei crize este imensa. Daca insa tocmai refuzul tau a provocat criza, a ceda in mijlocul ei ii transmite copilului mesajul "Deci daca plang suficient de mult, suficient de tare, mami va ceda. E bine de stiut!" Astfel, la plansul de "oricat m-as chinui sa ma imbrac cu chilotii astia, tot timpul bag ambele picioare pe acelasi crac, butonul de la lift e prea sus, dulapurile cele mai interesante, alea cu detergenti si cutite sunt inchise", la plansul de frustrare ca traieste intr-o lume plina de interdictii si reguli impuse de adulti, copilul va adauga si plansul de "hai sa o manipulez pe mami ca sa imi dea ce vreau". Nu cred ca e ceea ce va doriti. Si da, copiii sunt capabili de asa ceva.

- Rabdare. In cele din urma veti depasi "The terrible 2s". O sa aveti poate 10 ani de pace relativa, pana la adolescenta. Si atunci iti va fi dor de conflictele provocate de motive precum faptul ca nu vrea sa manance. Stai sa vina acasa cu primul baiat/fata ca sa vezi ce e aia drama. Te-am incurajat destul? Bun! Ma opresc aici.

vineri, 2 septembrie 2011

Baietii si armele

Toti cei suficient de apropiati de noi cat sa ii cumpere lui Danut un cadou stiu ca armele sunt, momentan, pe lista cadourilor interzise. Nu stiu a cui a fost ideala geniala :"Hei, hai sa cream jucarii care imita armele si sa le dam copiilor sa se joace cu ele".


Mi se pare ca un copil nu ar trebui sa se joace cu o arma decat cand intelege cu adevarat conceptul de moarte. De curand un baietel m-a "impuscat" si a zis "Pac, pac, te-am omorat". Primul instinct a fost sa ii spun "Da, iar acum Danut va creste fara mamica lui din cauza ta" Am realizat insa ca nu e normal sa ii stric copilului placerea de a se juca, fie si cu arme... asa ca am zambit si nu am zis nimic.


Ma infioara totusi gandul ca as putea auzi cuvintele : "bang bang mami, te-am omorat" din gura fiului meu. Stiu ca pentru el va fi doar o joaca. Stiu ca baietii au arme drept jucarii dintotdeauna. Dar asta era mai inofensiv inainte ca filmele cu 1000 de crime pe minut sa fie tot timpul-tot timpul la televizor si mai ales inainte de aparitia jocurilor de calculator  shootere.

Eu am descoperit shooterele in liceu. Mai intai l-am vazut pe fratele meu jucand. Tin minte foarte clar ca intr-un joc (cred ca Red Alert dar nu sunt sigura) la un moment dat un personaj se pune in genunchi cu mainile la ceafa si te implora sa nu il impusti. Fratele meu l-a executat fara mila, iar eu am fost revoltata la modul cel mai serios. Imi venea chiar sa plang. Cum a putut fratele meu sa aiba asa sange rece?! Mi-a explicat ca daca nu il omora, l-ar fi omorat personajul respectiv pe el, dar nu mi s-a parut o explicatie potrivita. De unde stia ca asa o sa fie? Apoi am jucat si eu jocul respectiv. Cand am dat "fata in fata" cu personajul respectiv evident ca l-am crutat... si evident ca m-a omorat. Am fost FU-RI-OA-SA. Mi s-a parut de-a dreptul ceva personal. Doar eu il aparasem in trecut, cum a indraznit sa ma omoare?!! Bine inteles ca am incarcat jocul de unde salvasem ultima oara si apoi am ucis tradatorul cu cea mai mare satisfactie. Si nu am mai jelit niciodata un personaj dintr-un joc, daca statea in calea victoriei mele.

Sigur, fiind deja eleva de liceu, am putut face distinctia dintre realitate si fictiune. Stiu foarte bine ca in realitate cand iei viata cuiva, cel mai rau lucru pe care il faci este suferinta provocata celor care iubeau acea persoana: parinti, copii, frati, prieteni, sot/sotie. Acesti oameni nu vor mai avea niciodata ocazia sa imparta cu cel iubit evenimente importante din viata lor. Desigur ca jocurile nu arata niciodata acest lucru. Nu ii cunosti pe cei pe care ii omori. Nu au nume, nu ai ocazia sa participi la inmormantarea lor. Singura ta misiune e sa omori cat mai multi necunoscuti, de obicei in numele binelui (desi multe shootere sunt cu razboaie, asa ca cei pe care ii omori sunt tot oameni nevinovati, care cu siguranta ar prefera sa fie acasa cu familia).


Stiu ca, desi tentatia este mare, nu il voi putea tine pe Danut izolat de restul lumii. Stiu ca va vedea arme la alti copii si isi va dori si el una (sau 100). Probabil ca, daca nu voi reusi sa il fac sa inteleaga de ce detest atat de tare aceste obiecte aducatoare de moarte, voi ceda, caci altfel in mainile lui orice clanta va deveni pistol si orice bat, sabie. Sper doar sa reusesc sa aman acest moment cat mai mult.


Stiu ca o sa spuneti ca dramatizez. Dar chiar cred ca atunci cand copiii se joaca prea mult, prea devreme de-a moartea, ceva se poate strica in interiorul lor. Am citit acum ceva timp despre un baietel de 8 ani din Romania care a injunghiat o femeie in picior, intr-un parc. Femeia s-a intors sa vada ce s-a intamplat si a vazut un baietel cu o privire goala si un cutit in mana. S-a dovedit ca baietelul, fan Counter Strike, nu facea diferenta dintre realitate si joc. In parcul acela, el era un erou din jocul preferat, iar femeia un inamic. Si cazurile de acest gen nu sunt deloc rare la nivel mondial.

PS: Danut s-a intersectat pana acum de doua ori cu pistoalele. Intrucat nu i-a aratat nimeni si nu a vazut niciodata cum se foloseste un pistol, a facut ceea ce fac toti copiii: i-a atribuit singur obiectului misterios o intrebuintare, in functie de ce credea el ca ar putea fi. Prima oara a vazut un pistol cu apa cumparat de mama mea. Cand mama l-a umplut si a apasat pe tragaci, fiul meu a fost incantat. A cerut pistolul, a bagat teava in gura, si a inceput sa bea apa din el. A doua oara a gasit un pistol intr-o punga de pufuleti cu surprize, cumparata tot de mama. Cum la mama aveau loc renovari si el a vazut pe cineva manuind un flex, a presupus ca si pistolul este un flex si a incercat sa taie lemne cu el. Cum sa nu iubesti aceasta inocenta?!