Craciunul nr 3

A trecut si cel de-al 3-lea Craciun cu Danut. A fost si cel mai reusit Craciun de pana acum, pentru ca e in sfarsit suficient de mare sa inteleaga cate ceva.

Primul eveniment legat de Mos Craciun de anul acesta a fost cand am primit scrisoarea de la Mosu, pentru care ii multumim inca o data Adei de la www.injoaca.ro. A fost prima lui scrisoare, nici de Mos Craciun nu stia inca prea multe, dar s-a bucurat de stelutele magice puse in plic de secretara Mosului.

De fapt insa, la noi in casa Craciunul a venit de pe la inceputul lui noiembrie, de cand au inceput repetitiile pentru serbare la gradinita si a cantat si acasa obsesiv "Mocaciun cu plete galben", "Motova" (Sorcova), Saniuta, ba chiar si We wish you a Merry Christmas.

Pe 17 decembrie am avut serbarea. El avea "rol" de bradut, adica de spus o poezie scurta:

"Iar eu sunt bradutul care

Vesnic verde eu raman

Sa ma impodobiti cu totii

In sfanta seara de Craciun."

Poezie pe care, pana la serbare, ne-a spus-o de 1000 de ori. La serbare insa nu a mai spus-o singur, ci i-a suflat educatoarea si el a repetat dupa ea. Nu conteaza, oricum a fost adorabil si e mare lucru ca a stat pe scena, a cantat cantecele si a venit la microfon sa spuna poezia. Pentru prima lui serbare, a fost perfect. Sa va mai spun ce ditamai carul de emotii am avut?

Cand s-a terminat serbarea si era momentul Mosului, Danut nu a prea vrut sa mai urce pe scena, ci sa ramana cu noi. Dar noi i-am tot aratat ca toti ceilati copii primesc jucarii de la Mosu, asa ca, intr-un final, s-a indurat si s-a dus in brate la Mos Craciun. Si cu ocazia asta mi-am invatat copilul despre prostitutie: faci ceva ce nu vrei sa faci in schimbul unor beneficii materiale.

Pe 22 decembrie am impodobit primul nostru brad impreuna. Pe 26 l-am despodobit, ca prea fusese chinuit saracul brad.

Si pe 24 deccembrie seara a venit Mos Craciun la nasi, cu trenulete Chuggington pentru Danut.

A doua zi dimineata, jumatate din sufrageria mea era ocupa de cadoul primit, dar si de un copil caruia ii luceau ochii de bucurie.

Intr-o postare viitoare sper sa va povestesc si cum am trecut eu de la "Eu nu o sa ii spun copilului meu despre Mos Craciun pentru ca este o minciuna si eu nu vreau sa imi mint copilul" la "Uite, Danut, ti-a scris Mos Craciun, hai sa vedem ce zice!". Doar ca ritmul in care reusesc sa scriu pe blog, e posibil ca acea postare sa vina prin iunie.

Craciunul vostru cum a fost?

2 ani jumate

Fix atat a trecut de cand omuletul de 3,5 kg (la vremea aia) a scos capul in lume si de la primul scancet m-a anuntat: "Mami, viata pe care o stiai pana acum, pune-o intr-o cutie si nu te mai uita la ea in urmatorii 20 de ani, ca nu ai de ce".

A crescut. Nu mai e bebe, e baietel. Ma uit la pozele de nou-nascut cu fascinatie...cat a evolut de atunci! Cand vad hainute de bebelusi nu-mi vine sa cred ca a incaput si el candva in ele. Dar presupun ca a incaput, ca nu or fi modificat astia marimile intre timp.

Am fost in Sun Plaza zilele trecute si Danut s-a dat intr-un carusel. Era pentru prima oara si ma gandeam ca se va speria. Nu aveam voie sa urc cu el, asa ca am intrebat daca putem opri comedia in cazul in care incepe sa planga. Mi-au spus ca da, asa ca mi-am luat inima in dinti si l-am lasat sa se dea. Nu a plans, a vrut sa se mai dea o data. Aproape ca mi-au dat lacrimile la aceasta noua dovada a independentei lui. Cum e posibil sa mi se para atat de mare si totusi atat de mic? Cum de vreau sa creasca mai repede si in acelasi timp mi-e dor de el bebelus?

Am tot citit in blogosfera articole cu intrebarea "De ce facem copii?". Raspunsul pe sufletul meu l-a dat EasyPeasy aici. Eu cred ca motive rationale nu exista.  Adica alea cu sa am ajutor la batranete sunt penibile si chiar sper ca oamenii nu fac copii din acest motiv. Adevarul e ca viata e mai simpla fara copii si cine spune altceva minte. Nu (doar) pentru ca trebuie sa pui punct pentru o vreme relatiei de iubire cu somnul. Nici pentru ca un copil presupune o cheltuiala imensa. Nici macar pentru ca plansul copiilor e demonstrat stiintific printre cele mai enervante zgomote de pe planeta. Ci pentru ca de cate ori iti vezi copilul bolnav, iti simti inima facuta cioburi. Si pentru starea de greata care te urmareste o zi intreaga, cand iti vezi bebelusul cazand prima oara din pat (si toti bebelusii fac asta, o data si o data). Intrebati mamele la ce varsta s-au rostogolit prima oara bebelusii. E posibil sa nu mai stie. Intrebati-le apoi ce au simtit cand si-au vazut copilul plonjand de pe canapea pe parchet. Va vor descrie invariabil o senzatie de rau combinata cu un sentiment de vina cumplit.

In gluma spun ca am facut un copil pentru ca nu aveam. La modul serios, nu am cautat motive sa fac un copil. Mi l-am dorit. Am simtit ca era singurul lucru care ne lipsea ca sa fim pe deplin fericiti. Asa era. Fericirea pe care mi-o aduce copilul nu as fi putut-o gasi in alta parte. Iubirea pentru copil e diferita de iubirea de parinte, sot, prieteni. Nu as fi cunoscut niciodata bucuria unui pupic, a unui ras colorat sau a momentului cand ne ghemuim impreuna in pat seara, fara Danut!Nu stiu de ce am facut copil. Dar stiu ca nu imi mai pot imagina viata fara el!

La multi ani, puiul meu!

De ce atata ura?

Daca obisnuiti sa cititi blogosfera romaneasca, probabil ca ati observat numarul crescut de articole contra CIO (Cry It Out sau tehnica prin care iti lasi copilul sa planga pentru a-l invata sa doarma) din ultimele zile. Cu (cele mai multe dintre) aceste articole sunt de acord. Dupa cum am scris si eu acum mai bine de un an, nu sunt deloc, dar deloc, o sustinatoare a CIO. Dar nu sunt deloc de acord cu motivul aparitiei lor.

Dar sa o iau cu inceputul. O bloggarita a scris cum, dupa luni de nesomn si copil plangacios, si-a dat seama ca de fapt copilul ei era obosit si din acest motiv nu dormea, asa ca i-a facut program, in sensul ca o culca mai devreme seara si nu lasa mai mult de 2 ore intre somnul de peste zi. Acest program a functionat f bine, mai putin intr-o noapte, cand pentru prima data, bloggarita de care va vorbesc a lasat copilul sa planga. Nu a spus nici ca este o sustinatoare a CIO, nici ca face acest lucru de obicei. Si chiar daca ar fi zis, acest lucru nu ar fi justificat linsajul care a urmat.

Mamei respective i s-a spus ca isi abuzeaza copilul, ca fiica ei va ajunge o drogata pentru ca a fost lasata sa planga intr-o noapte si, cireasa de pe tort, cineva i-a spus ca va chema Protectia Copilului. Inteleg ca poti sa nu fi de acord cu CIO. Nici eu nu sunt. Dar eu stiu sa fac diferenta dintre o mama care isi iubeste copilul, dar a ales sa foloseasca alte metode decat ale mele, si o mama care isi abuzeaza copilul. In schimb, articolele de care va zic vorbesc despre cum o mama buna se sacrifica pe sine, renuntand si la relatia cu sotul, si la pieptanat, si la somn pentru a creste un copil dezvoltat armonios. Intr-o oarecare masura asa este, cand devii parinte treci pe locul 2, nevoile copilului (mai ales cand depinde in totalitate de tine) trecand pe primul loc. 

Si totusi... De depresia post-partum ati auzit? Nu vom sti niciodata ce s-a intamplat cu adevarat cu Madalina Manole, dar una din teorii este ca si-a luat viata tocmai din cauza acestei depresii. Daca este adevarat, si daca sa zicem ca invatandu-si copilul sa doarma, fie si cu blamata metoda CIO, ar fi ajutat-o sa iasa mai repede din depresie, ce credeti ca ar fi traumatizat mai putin copilul: sa planga cateva nopti sau sa se sinucida mama lui (am folosit numele Madalinei pentru ca e un exemplu recent si celebru de cineva care si-a luat viata, nu afirm ca asta e motivul pentru ce s-a intamplat). 

Vedem la televizor atatea cazuri de copii mici abuzati (abuzati cu adevarat adica). Imi este extrem de clar ca acei copii au fost abuzati din nervi. Adica probabil copilul plangea, sau nu era cuminte, si parintii au cedat nervos si l-au batut cu salbaticie. Desigur ca in primul rand trebuie sa ai o serioasa problema la cap sa faci asa ceva. Dar daca, acei parinti, in loc sa se napusteasca asupra copilului, l-ar fi lasat sa planga si ar fi iesit din camera, credeti ca era la fel de traumatizant pentru copil?

Iubesc attachment parenting ca teorie de crestere a copilului si am practicat-o in mare masura de dinainte sa stiu ca felul in care imi cresc copilul are un nume. Dar cunosc familii care au folosit CIO (tot tacamul, nopti la rand in care copilul a fost lasat sa planga). Cunosc si familii in care copilul este batut la fund cand nu este cuminte (lucru cu care personal nu sunt deloc de acord ). Ghiciti ce, pusi la un loc acei copii, nu va veti da seama din comportamentul lor care sunt cei crescuti dupa attachement parenting sau au fost lasati sa planga noaptea. Poate veti spune ca undeva, in adancul lor, diferenta se simte. Poate. Dar sunt lucruri mult mai rele care i se pot intampla unui copil, si nu am vazut sa se scrie despre ele cu aceeasi virulenta. De exemplu sa isi vada parintii tot timpul certandu-se (poate chiar din cauza oboselii provocate de nesomn). Sau sa aiba parintii divortati, sau unul dintre parinti sa plece la munca in afara tarii. Sau sa se tipe la el in mod constant, sau sa nu isi petreaca parintii timpul cu el si sa il ajute sa descopere lumea asta mare. Sau, sau, sau...

Ideea este ca suntem oameni. Si ca, oricat am vrea sa fim non-stop acei parinti din manualele despre cum sa fii parintele ideal, uneori clacam. Cand esti parinte nu inseamna ca nu mai ai nevoie de somn. Sau ca nu te mai doare capul niciodata. Nu inseamna ca devii un robot a carei singura menire este sa aiba grija de puiul de om. Stim cu totii ca nu e bine sa se uite un copil mic la desene animate, dar uneori iti permiti sa iti doresti sa mergi de unul singur la toaleta, asa ca dai play si lasi copilul in fata culorilor magice de pe ecran. Inseamna asta ca ai "stricat" iremediabil copilul? Daca da, omenirea ar avea probleme mult mai grave decat le are deja. Asa cum am mai spus aici, meseria de parinte nu este o stiinta exacta. Cei mai multi dintre parinti fac ce cred ei ca este mai bine pentru copilul lor, dar cu siguranta fiecare parinte trece prin momente in care se intreaba daca a facut alegerea potrivita. Si daca tot trecem cu totii prin asta, de ce nu ne incurajam intre noi? De ce in loc de o vorba buna si un sfat oferit cu sinceritate, aruncam cu venin si dam de inteles ca "eu sunt o mama mai buna tocmai pentru ca nu fac ca tine"?!

Intre alb si negru exista o bucata imensa de gri. Si nu avem dreptul sa decidem noi, din spatele monitorului propriu, ce este corect sau gresit pentru fiecare familie peste care dam...click. 

Si daca tot vorbim de raul pe care il facem propriilor copii, ce mesaj le transmitem lor cand atacam cu violenta un om pe care nu l-am cunoscut (si pe cei care nu au trimis la randul lor persoana respectiva la "coltul rusinii")? A educa un copil nu inseamna si sa il inveti despre toleranta fata de cei care nu sunt sau nu gandesc ca noi? Nu inseamna sa il inveti ca nimeni nu le stie pe toate? Si daca totusi, copiii acelor persoane vor ajunge sa faca lucruri cu care parintii lor nu sunt de acord, care le va fi soarta, daca niste straini sunt atacati cu atata vehementa? 

PS: Acest articol nu este despre a-i lua apararea mamei de la care a pornit balamucul. Sunt sigura ca asta poate face si singura. Este despre faptul ca nu ar fi trebuit sa aiba de ce sa se apere. Ea petrece zi de zi, ora de ora, cu fiica ei, asa ca ea si tatal copilului sunt singurii in masura sa ia deciziile pe care le considera de cuviinta pentru fiica sa. Acest articol este despre faptul ca m-am saturat de aceasta lipsa de toleranta generalizata in societatea noastra, mai ales in randul mamicilor. Indiferent cum alegi sa faci lucrurile, e imposibil sa nu iei decizii contestate de "grupul mamelor care ar trebui sa get a life". Nu alaptezi decat cateva luni? Ai nenorocit copilul. Alaptezi peste varsta de 2 ani? E vulgar si obscen si ar trebui sa fii batuta cu pietre. Vaccinezi copilul? I-ai semnat condamnarea la moarte. Nu vaccinezi copilul? I-ai semnat condamnarea la moarte. Dormi cu copilul in pat? Il inveti prost si iti vei distruge casatoria. Nu dormi cu copilul in pat? Esti insensibila si te gandesti doar la tine, cand de fapt copilul are nevoie de tine. Si tot asa. Toate mamicile pe care le cunosc se plang cat de greu e sa lege prieteni noi cu alte mamici. Tocmai din cauza acestei atitudini de superioritate pe care multe o afiseaza. Haideti sa ii punem punct. Sa presupunem ca fiecare mama vrea ce e mai bun pentru copilul ei (exceptand cele care isi abuzeaza cu adevarat copii, si unde chiar e nevoie de interventia noastra). Si sa ne vedem de lungul nasului.

Litera A si prima zi de scoala

Azi, pe cand il insoteam pe Danut la gradinita (pentru el nu era prima zi, caci gradinitele particulare nu incep si nu se termina niciodata), am privit cu alti ochi multimea de copii si parinti care se indreptau spre un nou an scolar. Am citit emotia in ochii parintilor si bucuria pe fata celor mai multi dintre copii. M-am gandit ca, mai presus de toate, pentru cei mai multi parinti scoala inseamna sansa unui viitor mai bun pentru copilul lor. Cu totii stim ca educatia se presupune sa deschida mai multe oportunitati in viata adultilor.

Cand am ajuns acasa, am gasit pe pagina de facebook a organizatiei Hospice Casa Sperantei o campanie de strangere de fonduri pentru copiii cu boli limitative de viata, dar care isi doresc sa mearga la scoala. Brusc, perspectiva mea s-a schimbat. Copiii aflati in grija Hospice Casa Sperantei probabil ca nu vor ajunge adulti. Pentru ei, mersul la scoala nu inseamna o functie de conducere obtinuta inainte de 30 de ani. Nu inseamna ca vor avea prestigiu si respect ca adulti. Inseamna dreptul la o viata normala, atat cat dureaza ea. Inseamna ca, desi viata li se va scurta nedrept de repede, noi ca societate nu ii condamnam la moarte acum, refuzam sa ii consideram cauze pierdute. Ne zbatem atat de mult pentru copii saraci, copii ce apartin minoritatilor sau copii bolnavi cu sansa de vindecare, iar cand vine vorba despre cei a caror viata nu mai poate fi salvata, alegem calea cea mai usoara. Ne prefacem ca ei nu exista, pentru ca este cumplit sa ne imaginam fie si pentru o secunda ca in locul lor ar putea fi copiii nostri.

In general mi-am propus ca acesta sa fie un blog vesel. Azi insa va invit sa cititi scrisoarea care m-a rascolit pe mine si pentru o clipa sa nu ne prefacem ca acesti copii nu exista. In schimb, sa ne bucuram ca exista organizatii precum Hospice care au grija de ei, si daca ii putem ajuta cu o donatie, sa o facem. Poate ca acesti copii nu mai au mult de trait. Dar asta nu inseamna ca nu merita sa traiasca din plin!

PS: Numele copilului din poveste a fost schimbat in Danut, dar acest lucru este o coincidenta, neavand nicio legatura cu fiul meu.

PS2: Gasiti mai multe informatii despre activitatea Hospice Casa Sperantei pe site-ul organizatiei, www.hospice.ro

De ce sunt mamele de baieti soacre rele?

Am fost printre parintii care cand spuneau ca isi doresc un copil sanatos, indiferent daca e fata sau baiat, am vorbit serios. Eu speram asa, putin, sa fie fetita, pentru ca am avut si am norocul unei relatii nemaipomenite cu mama mea, si am mai crescut si cu Fetele Gilmore, si mi-ar fi placut si pt mine ceva de genul ala. Dar cand am aflat ca e baietel, m-am simtit usurata. Pentru el. Pentru ca da, chiar cred ca in general, e mai usor sa fii barbat in societatea de azi. M-am bucurat ca nu trebuie sa isi smulga parul de pe corp (desi, Dumnezeu stie de ce, multi baieti din ziua de azi isi fac asta benevol). Mi-a parut bine ca nu va afla niciodata cat de incomod e sa petreci o zi intreaga pe tocuri cui. Ca nu trebuie sa isi coloreze obrajii, ochii si buzele ca sa fie considerat frumos. M-am bucurat ca societatea va fi mai indulgenta cu greselile lui si nu va fi considerat nici un obiect decorativ, nici un trofeu. Nu il va fluiera lumea pe strada si nici nu il va claxona. Ca poate contracara cu o personalitate placuta si un simt al umorului eventuale aspecte mai neplacute ale aspectului fizic. Ca, desi stiu ca si barbatii sufera, va fi mai greu de facut sa sufere.

De aceea, nu am inteles niciodata de ce mamele de baieti sunt considerate soacre mai rele decat mamele de fete? Daca as avea fata, as fi probabil mult mai exigenta cu ginerele meu, pentru ca eu cred ca intr-o casnicie femeia este mult mai vulnerabila. In primul rand m-as teme ca ar putea fi violent, fizic si verbal, cu ea. M-as teme ca poate o inseala, e betiv, pierde banii la cazino sau are alte vicii in general specifice barbatilor. Mi-ar fi probabil frica sa nu faca un copil impreuna si apoi sa o paraseasca, obligand-o sa creasca de una singura copilul.

Asadar, de ce aud de atat de multe ori (culmea tot de la barbati) ca voi fi o soacra rea pentru ca am baiat? Ce anume provoaca aceasta tensiune intre soacra si nora?

Cel mai des invocat argument e acela ca intre mama si fiu se creaza asa, o relatie foarte stransa, si mama nu poate accepta faptul ca in viata fiului ei exista o alta femeie. Mie mi se pare chiar un motiv bolnav ca sa iti chinui nora. Pana la urma, ca mame, nu aspiram la fericirea copiilor nostri? Si daca da, nu ar trebui sa ne bucuram ca au gasit o persoana care ii face fericiti? Nu ar fi normal sa cultivam aceasta fericire, in loc sa intervenim in ea in fel si chip? Eu zic ca da.

Tot relatia asta speciala cica face ca mamele de baieti sa fie foarte critice cu modul in care nora isi intretine gospodaria. Din discutiile auzite, pot sa confirm ca cele mai multe soacre se plang de faptul ca nora nu face mancare buna, nu sterge praful, are un morman de rufe nespalate etc. Serios?! Asta e motiv de drama? Caci eu nu imi doresc ca fiul meu sa se insoare cu menajera (decat daca se intampla sa se indragosteasca de una). Imi doresc ca viitoarea nora sa aiba alte calitati decat aceea ca e capabila sa puna zilnic aspiratorul. Eu chiar sper ca in viitoarea sa familie fiul meu sa prospere si sa isi poate permita sa angajeze pe cineva care sa le faca o data pe saptamana curat, in timp ce ei merg la teatru sau se plimba. Cred ca o sotie care nu are grija curateniei este mai fericita, si cand sotia e fericita, si sotul e fericit. Da... nu cred ca as fi rea cu nora mea pentru ca impatureste hainele altfel decat o faceam eu.

Un alt motiv pentru care suntem rele cu nurorile, dar la care cred ca pana si mie imi va fi greu sa fiu cuminte, este felul in care ne cresc nepotii. Peste ani, se pare ca uitam ca am fost si noi mame incepatoare candva. Si cat de tare ne enerva cand venea propria soacra si ne facea zile fripte despre cum nu e bine nici cum hranim, nici cum spalam, nici cum ne educam copilul. Se pare ca o data cu trecerea timpului, capatam impresia ca daca am crescut unul sau mai multi copii, devenim un guru al puericulturii, iar "proasta aia" care nu a mai avut copii ar face bine sa ne asculte. Probabil ca si mie imi va fi greu sa imi vad nora ca face lucrurile diferit fata de cum le fac eu acum. Stiu ca acum, oricat m-as stradui sa ma abtin, stramb de multe ori din nas cand vad mame cu tehnici de crestere a copilului total diferite de ale mele. Deci probabil as fi si mai sensibila cand e vorba de propriul nepot. Dar voi face tot posibilul sa imi tin parerile pentru mine, daca nu voi fi intrebata.

Cred totusi ca principalul motiv pentru care relatia soacra-nora este in general defectuoasa este ca implica doua femei (care pana la urma trebuie  sa imparta dragostea aceluiasi barbat). Noi femeile, ne cunoastem bine intre noi. Stim de ce suntem capabile. Stim ca reprosurile se aduc cu zambetul pe buze. Cu subtilitati. Cu ridicat din spranceana si mutra acra. Barbatii nu functioneaza asa. In general ei cand spun ceva cu zambetul pe buze, e o gluma. Subtilitatile lor sunt la fel de subtile ca un pumn in fata, iar la subtilitatile noastre le trebuie subtitare. Asa ca, atunci cand soacra vrea sa le reproseze ca nici acum nu  e schimbat becul, ar trebui sa spuna "Ba Gigele, pune si tu mana si schimba becul ala". Daca doar bate un apropo, s-ar putea ca Gigel sa nu se prinda. In schimb, din momentul in care soacra unei femei intra in casa, nora este in garda. Fiecare gest al soacrei este examinat, fiecare cuvant analizat. Le punem pe toate la suflet si abia asteptam sa plece ca sa ii spunem lu' fii-su: "Ai vazut ce mi-a mai zis maica-ta?!!". "Nu draga, ce?", raspunde Gigel nevinovat. "Nu ai auzit?!!! A zis pe un ton asa, nepotrivit, ca asta mic e racit. Sigur a vrut sa insinueze ca din cauza mea, ca l-am scos afara fara caciula desi ea mi-a zis sa ii pun macar o sapca!".

PS: Nu am innebunit de tot. Stiu ca mai am foooarte mult timp pana sa imi fac griji daca sunt sau nu o soacra buna. Dar am zis sa scriu acum ce ma framanta, pana nu incep sa imi pierd din ratiune. Peste ani, cand voi fi soacra in devenire, promit sa recitesc acest articol si sa imi dau doua palme daca nu ma port frumos.

PS2: Da, acest articol este bazat pe generalizari. Exista mame de baieti care sunt soacre minunate si mame de fete care sunt soacre foarte rele. Alteori vina nu e a soacrei, ci a ginerelui/norei. Dar in general articolele se bazeaza pe generalizari, caci daca intram si in cazuri particulare nu mai terminam niciodata de scris nimic.

Crizele de personalitate la 2 ani

Americanii definesc perioada dintre 2 si 3 ani ca fiind "The terrible 2s". In traducere aproximativa "Teribila (groaznica) varsta de 2 ani". Asta pentru ca in jurul acestei varste copiii incep cu adevarat sa isi arate personalitatea, si decid ca cel mai bun mod de a face asta este de a se opune la tot ce vor mami si tati sa faca. Sau cel putin asa ne dau impresia la prima vedere.

Aceste crize de personalitate se manifesta prin plansete, tipete, aruncari de obiecte si tavaliri pe jos in supermarket, urland isteric si dand din maini si din picioare (stiti despre ce vorbesc, comportamentul ala la care cu totii dam din cap dezaprobator pana sa avem copii si apoi zambim cu compasiune dupa ce trecem prin asta la randul nostru). Tot in engleza aceste istericale sunt definite printr-un singur cuvant: tantrums.

De ce oare ne chinuie copiii asa la varsta de 2 ani?  De ce "Nu viau" e propozitia lor preferata? "Hai sa faci baie" "Nu viau" Dupa ce il convingi sa faca baie "Hai sa iesi din cada" "Nu viau". Hai sa mananci, hai sa dormi, hai sa mergem afara, hai sa mergem acasa, toate propunerile sunt tratate cu aceleasi doua cuvinte, in cel mai bun caz (cand lipsesc urletele si manifestarile enumerate mai sus).

Hai totusi sa ne punem un pic si in locul lor. Sa ne imaginam o poveste gen Gulliver in tara uriasilor. Naufragiezi pe o insula plina de uriasi. La inceput nu cunosti deloc limba vorbita. Dupa 2 ani, intelegi mare parte din ce se vorbeste, dar nu reusesti sa verbalizezi decat 10% din ce intelegi, in propozitii scurte. Lumea asta noua este plina de obiecte care par extrem de interesante si pe care ai vrea sa le descoperi, dar de cele mai multe ori vine cate un urias si ti le ia din mana. Mai rau, uriasul incearca in permanenta sa iti distraga atentia cu aceleasi obiecte, pe care le-ai mai studiat pana acum de 100 de ori. Normal ca obiectele alea mai sfarsesc si pe podea. Nu de volanul cantator ai chef, vrei chestia aia cu butoane si luminite.

Tot uriasii astia iti fac si programul. Tu te uiti la serialul preferat ( a se citi desene animate) si uriasul decide ca e momentul sa faci baie. Te opui, ca vrei sa te mai uiti la serial, dar esti luat pe sus (asta e un mare dezavantaj cand esti in lumea uriasilor, oricat te-ai opune, ei pot oricand sa te ia pe sus si tot ca ei vei face) si dus in cada. Pana la urma te resemnezi, ba chiar incepe sa iti placa in cada. Dar chiar atunci se decide ca e cazul sa iesi, desi spui foarte clar ca "Nu viei" sa iesi. Nu conteaza, esti luat pe sus si pus din nou in fata desenelor animate pe care ai fost obligat sa le abandonezi  mai devreme. Si asa se desfasoara toata ziua. Doi uriasi decid pentru tine cand te trezesti, cand te culci, cu ce te imbraci, cand si ce mananci, cum ai voie sa iti petreci ziua. Normal ca devii frustrat si incerci sa iti impui punctul de vedere cu fiecare ocazie.

Ce putem face pentru a reduce acest comportament la minimum? Danut are 2 ani si 3 luni si are destul de rar astfel de izbucniri (in principiu in fiecare seara cand incercam sa il scoatem din cada, dar in rest reusim sa ne intelegem destul de bine). Iata cateva din solutiile pe care le-am gasit pentru a-i reduce frustrarile la minimum:

- Explica-i de ce trebuie sa faca X lucru. Copiii inteleg mai multe decat cred cei mai multi dintre noi. Explica-i intr-un limbaj cat poti de simplu de ce trebuie sa mearga la doctor, sa ia Panadol, sa nu mai arunce cu lucruri etc.

- Negociaza. Daca mai poate astepta, sa mai astepte. I-ai propus sa faca baie, dar vrea sa se mai joace cu trenuletele un pic? Daca nu trebuie sa faca baie in secunda aia, spune-i ca esti de acord sa mai astepti, dar dupa ce termina sa se joace merge la baie.

- Da-i preaviz. Poate fi frustrant sa ti se spuna din senin ca mergi acasa. Daca ai fi stiut, te mai dadeai un pic in leagan si te jucai mai putin la tobogan. Spune-i cu 10 minute inainte ca mai stati putin si mergeti acasa (iese din cada, merge la culcare etc), astfel incat veste brusca sa nu provoace suparare.

- Da-i de ales. Daca ii spun dimineata "Danut, hai sa te imbraci", nu o sa am mare succes. Asa ca atunci cand trebuie sa ne imbracam, deschid sertarul cu chilotei si il intreb "Danut, azi vrei sa te imbraci cu chiloteii cu trenulete sau cu cei cu masinute? In 9 din 10 cazuri alege o pereche de chilotei. In al zecelea caz inchide sertarul si ma anunta ca "Nu viau". Oricum, avem mai mult succes decat la indemnul "hai sa te imbraci", unde "nu viau" ma asteapta in 9 din 10 cazuri. Aceasta "strategie" poate fi folosita pentru cele mai multe momente ale zilei. In loc de hai la masa, poate fi "vrei sa mananci ciorbita sau felul doi?", hai la culcare poate deveni "vrei sa citim povestea cu Alba ca Zapada sau pe cea cu Cenusareasa" in loc de hai acasa poti intreba "vrei sa te mai dai in leagan sau in tobogan inainte sa plecam?". Astfel copilul simte ca are si el un cuvant de spus in felul cum se desfasoara ziua si e mai probabil sa coopereze.

- Felicita comportamentul adecvat. Evita sa critici copilul de fata cu alte persoane. Nu cred ca e nevoie sa spun mai mult.

-Orice ai face, nu ceda in mijlocul unei crize. Poate fi extrem de enervant cand unui copil ii casuna ca ii trebuie neaparat telefonul tau mobil. De aceea, tentatia de a-i spune "Ia-l si lasa-ma in pace" in mijlocul unei crize este imensa. Daca insa tocmai refuzul tau a provocat criza, a ceda in mijlocul ei ii transmite copilului mesajul "Deci daca plang suficient de mult, suficient de tare, mami va ceda. E bine de stiut!" Astfel, la plansul de "oricat m-as chinui sa ma imbrac cu chilotii astia, tot timpul bag ambele picioare pe acelasi crac, butonul de la lift e prea sus, dulapurile cele mai interesante, alea cu detergenti si cutite sunt inchise", la plansul de frustrare ca traieste intr-o lume plina de interdictii si reguli impuse de adulti, copilul va adauga si plansul de "hai sa o manipulez pe mami ca sa imi dea ce vreau". Nu cred ca e ceea ce va doriti. Si da, copiii sunt capabili de asa ceva.

- Rabdare. In cele din urma veti depasi "The terrible 2s". O sa aveti poate 10 ani de pace relativa, pana la adolescenta. Si atunci iti va fi dor de conflictele provocate de motive precum faptul ca nu vrea sa manance. Stai sa vina acasa cu primul baiat/fata ca sa vezi ce e aia drama. Te-am incurajat destul? Bun! Ma opresc aici.

Baietii si armele

Toti cei suficient de apropiati de noi cat sa ii cumpere lui Danut un cadou stiu ca armele sunt, momentan, pe lista cadourilor interzise. Nu stiu a cui a fost ideala geniala :"Hei, hai sa cream jucarii care imita armele si sa le dam copiilor sa se joace cu ele".

Mi se pare ca un copil nu ar trebui sa se joace cu o arma decat cand intelege cu adevarat conceptul de moarte. De curand un baietel m-a "impuscat" si a zis "Pac, pac, te-am omorat". Primul instinct a fost sa ii spun "Da, iar acum Danut va creste fara mamica lui din cauza ta" Am realizat insa ca nu e normal sa ii stric copilului placerea de a se juca, fie si cu arme... asa ca am zambit si nu am zis nimic.

Ma infioara totusi gandul ca as putea auzi cuvintele : "bang bang mami, te-am omorat" din gura fiului meu. Stiu ca pentru el va fi doar o joaca. Stiu ca baietii au arme drept jucarii dintotdeauna. Dar asta era mai inofensiv inainte ca filmele cu 1000 de crime pe minut sa fie tot timpul-tot timpul la televizor si mai ales inainte de aparitia jocurilor de calculator  shootere.

Eu am descoperit shooterele in liceu. Mai intai l-am vazut pe fratele meu jucand. Tin minte foarte clar ca intr-un joc (cred ca Red Alert dar nu sunt sigura) la un moment dat un personaj se pune in genunchi cu mainile la ceafa si te implora sa nu il impusti. Fratele meu l-a executat fara mila, iar eu am fost revoltata la modul cel mai serios. Imi venea chiar sa plang. Cum a putut fratele meu sa aiba asa sange rece?! Mi-a explicat ca daca nu il omora, l-ar fi omorat personajul respectiv pe el, dar nu mi s-a parut o explicatie potrivita. De unde stia ca asa o sa fie? Apoi am jucat si eu jocul respectiv. Cand am dat "fata in fata" cu personajul respectiv evident ca l-am crutat... si evident ca m-a omorat. Am fost FU-RI-OA-SA. Mi s-a parut de-a dreptul ceva personal. Doar eu il aparasem in trecut, cum a indraznit sa ma omoare?!! Bine inteles ca am incarcat jocul de unde salvasem ultima oara si apoi am ucis tradatorul cu cea mai mare satisfactie. Si nu am mai jelit niciodata un personaj dintr-un joc, daca statea in calea victoriei mele.

Sigur, fiind deja eleva de liceu, am putut face distinctia dintre realitate si fictiune. Stiu foarte bine ca in realitate cand iei viata cuiva, cel mai rau lucru pe care il faci este suferinta provocata celor care iubeau acea persoana: parinti, copii, frati, prieteni, sot/sotie. Acesti oameni nu vor mai avea niciodata ocazia sa imparta cu cel iubit evenimente importante din viata lor. Desigur ca jocurile nu arata niciodata acest lucru. Nu ii cunosti pe cei pe care ii omori. Nu au nume, nu ai ocazia sa participi la inmormantarea lor. Singura ta misiune e sa omori cat mai multi necunoscuti, de obicei in numele binelui (desi multe shootere sunt cu razboaie, asa ca cei pe care ii omori sunt tot oameni nevinovati, care cu siguranta ar prefera sa fie acasa cu familia).

Stiu ca, desi tentatia este mare, nu il voi putea tine pe Danut izolat de restul lumii. Stiu ca va vedea arme la alti copii si isi va dori si el una (sau 100). Probabil ca, daca nu voi reusi sa il fac sa inteleaga de ce detest atat de tare aceste obiecte aducatoare de moarte, voi ceda, caci altfel in mainile lui orice clanta va deveni pistol si orice bat, sabie. Sper doar sa reusesc sa aman acest moment cat mai mult.

Stiu ca o sa spuneti ca dramatizez. Dar chiar cred ca atunci cand copiii se joaca prea mult, prea devreme de-a moartea, ceva se poate strica in interiorul lor. Am citit acum ceva timp despre un baietel de 8 ani din Romania care a injunghiat o femeie in picior, intr-un parc. Femeia s-a intors sa vada ce s-a intamplat si a vazut un baietel cu o privire goala si un cutit in mana. S-a dovedit ca baietelul, fan Counter Strike, nu facea diferenta dintre realitate si joc. In parcul acela, el era un erou din jocul preferat, iar femeia un inamic. Si cazurile de acest gen nu sunt deloc rare la nivel mondial.

PS: Danut s-a intersectat pana acum de doua ori cu pistoalele. Intrucat nu i-a aratat nimeni si nu a vazut niciodata cum se foloseste un pistol, a facut ceea ce fac toti copiii: i-a atribuit singur obiectului misterios o intrebuintare, in functie de ce credea el ca ar putea fi. Prima oara a vazut un pistol cu apa cumparat de mama mea. Cand mama l-a umplut si a apasat pe tragaci, fiul meu a fost incantat. A cerut pistolul, a bagat teava in gura, si a inceput sa bea apa din el. A doua oara a gasit un pistol intr-o punga de pufuleti cu surprize, cumparata tot de mama. Cum la mama aveau loc renovari si el a vazut pe cineva manuind un flex, a presupus ca si pistolul este un flex si a incercat sa taie lemne cu el. Cum sa nu iubesti aceasta inocenta?!

Ce punem in ghiozdanul pentru gradinita?

Recunosc ca acest subiect s-a nascut din agitatia creata in jurul reinceperii scolii. Desi noi mai avem multi ani pana atunci, raioanele separate cu rechizite din hypermarketuri, discutiile cu mamicile care au copii ce tocmai incep clasa I si stirile nesfarsite de la televizor despre acest subiect m-au facut sa ma gandesc mult la faptul ca va veni si vremea lui Danut sa mearga la scoala, lucru pe care il astept cu emotie, dar mai ales cu groaza (poate o sa explic intr-un alt articol de ce).

Intotdeauna mi-a placut sa cumpar rechizite si abia astept sa am din nou ocazia sa fac acest lucru, impreuna cu fiul meu. Deocamdata insa, ghiozdanul pe care il pregatesc in fiecare week-end nu contine rechizite. Stiu ca atunci cand eram "incepatori in ale gradinitei" ma tot intrebam ce ar trebui sa ii pun in ghiozdanel, asa ca in caz ca mai sunt mamici cu aceeasi dilema, iata ce punem noi in ghiozdan.

Vara:
Cana de apa
Servetele umede
Batistute de unica folosinta
Scutece (pana sa scapam de ele)
Chilotei de schimb, de cand am scapat de scutece
Un rand de haine de schimb pe zi
Pijama (evident, pentru copiii care stau la program lung)

Iarna

Cana de apa
Servetele umede
Batistute de unica folosinta
Scutece (daca mai e cazul)
Chilotei de schimb, daca ati scapat de scutece
Un rand de haine de schimb pe zi, care contine si body/maieu si sosete
Botosei sau ceva de incaltat in interior
Pijama


Eu i-as fi pus si o jucarie, dar nu ne dau voie de la gradinita sa venim cu jucarii de acasa. Ah, si noi facem un tratament de imunizare, care trebuie administrat si la pranz, asa ca in fiecare zi plimbam inainte si inapoi sticla de sirop.

Inca ceva. Am vazut pe un site din strainatate etichete care se puteau aplica prin calcare pe haine, pe care se putea scrie la ce este alergic copilul. Mi s-a parut o idee foarte buna pentru copiii alergici la alimente sau medicamente. Oricum, si fara aceste etichete, trebuie neaparat sa anuntati gradinita daca aveti un copil cu alergii sau intoleranta la gluten, lactoza etc. Nu am cautat sa vad daca se gasesc si la noi aceste etichete (presupun totusi ca da), caci eu cautam de fapt etichete din acelea pe care se scrie numele copilului si datele de contact ale parintilor, in caz ca se pierde copilul (ma interesa in special pentru cand va merge in excursii la Zoo, teatru etc cu gradinita). Am ajuns la concluzia ca cel mai bine e sa folosim bratari pe care se pot scrie aceste date. 

Acomodarea la gradinita

 De departe cel mai interesant lucru cu care ne-am ocupat vara asta a fost mersul la gradinita. Acomodarea a mers minunat, in cea mai mare parte datorita faptului ca Danut isi dorea probabil sa interactioneze cu alti copii. O sa va povestesc despre lucrurile pe care le-am facut sa il ajutam si noi cu acomodarea, desi, din pacate, o parte dintre ele nu pot fi facute decat in cazul gradinitelor particulare.

1. Am marit treptat timpul petrecut la gradi.Gradinita la care merge are un program de acomodare in care poti lasa copilul o ora, doua si apoi il iei acasa. Eu as fi vrut sa stau cu el la inceput, dar mi-a zis educatoarea ca este posibil ca apoi copilul sa asocieze gradinita ca un loc unde se merge cu mami si sa fie mai grea acomodarea dupa ce eu nu il mai insotesc, precum si ca e posibil ca prezenta mea sa scoata din ritm si ceilalti copii, impresionati de faptul ca un copil e cu mamica lui. Asa ca am renuntat la idee. Prima zi l-am lasat aproape o ora. A plans cand l-am lasat si am insistat ca daca plange in continuare sau ma striga disperat sa fiu sunata sa vin sa il iau. Nu a fost cazul. Mi-au zis ca a mai plans in ora respectiva, dar nu f tare. Se mai juca, mai plangea, tot asa. Cand mi l-au adus l-am sarutat si i-am spus "Vezi, s-a tinut mami de cuvant si a venit sa te ia. Doar nu credeai ca te las aici? Pai unde mai gaseste mami asa un copil minunat ca tine?" In prima saptamana l-am lasat doar o ora. Nu a mai plans decat in a treia zi, cand a plecat cu o alta doamna decat ingrijitoarea de care se atasaze el deja in numai 2 zile. Ne-am dat seama ca asta e motivul, si de atunci multa vreme l-a dus in clasa doar doamna preferata. A doua saptamana a mers 2 ore. Apoi la program scurt, si abia in final la program lung.
2. L-am inscris in luna mai. Principalul motiv a fost sa treaca iarna si bolile aferente (desi la primavara ciudata care a fost anul asta, nu am scapat deloc de boli). Un alt avantaj insa de a da copilul la gradi in alta luna decat septembrie este acela ca deja s-au acomodat ceilalti copilasi. In septembrie, cand toata grupa trebuie sa se acomodeze, vor fi multe plansete... care vor provoca si mai multe plansete. Asa, in luna mai, Danut mergea sa se intalneasca cu copilasi veseli, care se joaca frumos. Asa ca a intrat si el repede in hora.
3. I-am explicat ce urmeaza sa se intample. Pe masura ce cresteam perioada pe care o petrecea la gradi, ii spuneam ce urmeaza sa se intample in ziua respectiva. Adica "Azi mergi la gradi, te joci cu copiii un pic, si apoi vine mami si te ia acasa." Apoi " Azi mergi la gradi, te joci cu copiii, papi ciorbita si vine mami si te ia acasa." Apoi i-am spus si ca urmeaza sa faca nani la gradinita si pe urma vine mami sa il ia acasa. Aceasta etapa e importanta din mai multe motive. Cea mai mare frica a copiilor fata de gradinita e legata de frica de a fi abandonati acolo. De aceea,e important sa ii repetam de fiecare data (pana se acomodeaza) ca vom veni sa luam copilul acasa. E important si sa stie ce urmeaza sa se intample pentru prima oara, tocmai pentru a nu gandi "Ah, pai daca acum imi dau astia sa si mananc, e clar, nu mai vine mami dupa mine" In plus, descrierea zilei pe care urmeaza sa o aiba il ajuta sa identifice cat mai e pana vine mami. Copiii mici nu au notiunea de ora, asa ca daca le spunem "Vin sa te iau la ora 5" nu inseamna absolut nimic pentru ei. Le este mult mai usor sa inteleaga ca mami vine dupa ce ma trezesc.
4. Nu l-am mintit. Desi nu plange niciodata cand il las la gradi, sigur ca avem si noi zile in care il apuca joaca pana apuc sa il imbrac si nu se indura sa se opreasca din joaca ca sa mearga la gradi. Tentatia de a-l pacali ca mergeti undeva unde stiti sigur ca abia asteapta copilul este mare. Insa daca apoi copilul va vedea ca il loc sa mearga in locul promis mergeti la gradi, isi va pierde treptat increderea in ceea ce ii spuneti, si nu va mai crede nici cand chiar mergeti in locul acela. De exemplu, si eu ii spun uneori, cand chiar nu vrea sa se imbrace,"Hai sa mergem sa ne dam uta in parc." Dar completez intotdeauna (recunosc ca uneori dupa ce se imbraca, dar inainte sa iesim pe usa) "Si apoi mergem la gradi".
5. Cand am intalnit rezistenta, am incercat sa evidentiez frumusetea gradinitei, nu necesitatea ei. Adica: "Hai mami, ca o sa fie frumos la gradi azi. O sa te joci cu copiii, cantati cantecele, desenati, sa vezi ce o sa iti placa." Explicatia mai des folosita de parinti "Trebuie sa mergi la gradi pentru ca mami si tati trebuie sa munceasca sa faca rost de bani" le sugereaza copiilor ca gradinita este o obligatie (si nimanui nu ii place sa faca lucruri din obligatie) si ca ar fi mai bine sa nu mai munceasca mami si tati, ca sa stam toti acasa.

Deocamdata atat imi vine in minte. Sper sa va fie de ajutor experienta noastra. Voi ce solutii ati gasit pentru a face acomodarea mai usoara?

Am revenit... sper

Nu am mai scris de muuult. De dinainte sa descopere Danut mersul in patru labe, pe cand viata era simpla si copilul statea locului. Intre timp Danut a facut 2 ani, viata nu a redevenit simpla, dar macar nu mai e nevoie sa-i respir in ceafa chiar in fiecare secunda ca sa ma asigur ca nu intra in belele.

Asa ca sper sa reusesc sa pot reincepe sa povestesc din intamplarile noastre. In parte pentru ca sper ca unele experiente sa fie de ajutor si altor mamici. In alta parte pentru ca uneori simt ca am niste mesaje de transmis lumii. Dar in principal pentru ca sunt lucruri pe care sper sa nu le uit niciodata despre aceasta perioada frumoasa cat Danut este inca mic. Si voi incerca sa mi le notez aici, ca sa ne distram impreuna pe seama lor cand va fi mare.