Social Media Summit

Maine are loc cea de-a 4 editie a Social Media Summit, organizat de Revista Biz. Gasiti detalii complete despre eveniment (program, despre speakeri etc) pe pagina dedicata evenimentului http://www.revistabiz.ro/smsbucuresti2015/?page_id=3348

Eu o sa fiu prezenta si o sa revin cu impresii dupa eveniment.

Re-definiţii

Dănuţ: Poti să îmi dai măr, banană, portocală şi pepene  pe o farfurie?
Eu: Vrei salată de fructe?
El: Nuuu, vreau să le tai şi să le pui pe o farfurie
Eu: OK. Dar asta se numeşte salată de fructe
El: Biiinee, salată de fructe. Dar fără salată (verde n.r.)!! 
Eu: Sigur, doar cu fructe
El: Dacă e fără salată, putem să-i spunem pepene de fructe?

Şi-a luat toate măsurile să se asigure că niciun fir de salată nu a călcat nici măcar cu numele în gustarea lui. Pe care când i-am adus-o a exclamat fericit: "ieeei, pepene de fructe!!" Deci se pare că îi putem spune şi aşa :))

Danut si surprizele

Dănuţ a înţeles conceptul de surpriză şi îi place foarte tare să facem surprize. Dar mai avem un pic de lucru cu implementarea lor.

De exemplu: Cu câteva zile înainte de Crăciun, m-am dus cu el la librărie să îi luăm un cadou lui tati. Ca să nu stricăm surpriza, am stabilit cu Dănuţ că, dacă întreabă tati unde am fost, îi vom spune că am fost doar la Mega Image, ca să nu se prindă că am fost să îi luăm cadou. Vine seara, vine tati de la serviciu şi copilul spune repede: "bună tati, să ştii că am fost doar la Mega Image!". L-a dus însă capul să ascundă cărţile pe care şi le-a luat el, ca să nu le vadă tati şi să îşi dea seama unde am fost.

Sau: Era ziua mamei. Mama era la noi, în sufragerie. Îl chemăm în taină pe Dănuţ să îi ducă el prajitura cu lumânări luată pe post de tort. De cum intră în bucătărie şi vede prăjitura, Dănuţ exclamă: wooow, tooort! Noi îi facem repede semn să tacă şi el se prinde că e o surpriză pentru Buni, aşa că adaugă: "ah, scuze Buni, de fapt nu avem nimic aici".

Cum citeşte Dănuţ

Cu Dănuţ în taxi. Îmi spune că pe aparat scrie 1.40. Urmează un dialog între el şi taximetrist:
- Aaaaa, tu ştii să citeşti?
- Da.
- Ia citeşte-mi şi mie ce scrie aici.

Şi îi dă o foaie. Danut o ia şi se uită la ea mult timp, iar taximetristul zice

- Ce faci, nu îmi citeşti?
- Eu ştiu să citesc doar în gând!

Ajutorul

Am luat de la Lidl un set de puzzle-uri cu Mickey Mouse. 2 puzzle-uri cu 20 de piese şi unul cu 100 de piese mici. Pe alea de 20 de piese le face singur fără probleme, dar ieri mi-a zis că vrea să îl facem pe ăla de 100 de piese. Eu nu prea avem chef, aşa că i-am spus că ăla e prea greu de făcut. "Nu e nimic dacă e greu, te ajut şi eu", mi-a răspuns el. Cine ar putea să refuze aşa ajutor? Şi până la urmă a fost chiar frumos să îl facem împreună. La început era derutat de mulţimea de piese, dar după ce am început să conturez cât de cât imaginea, a luat avânt şi a făcut o mare parte din puzzle singur, spre marea mea uimire :)

Şi eu, despre maidanezi

Ştirea despre băieţelul de 4 ani ucis de câini m-a marcat. Nu doar pentru că am şi eu un băieţel de 4 ani. Nu doar pentru că s-a întamplat în oraşul meu. Nu doar pentru că am fost şi eu muşcată de câini, ca mulţi alţi bucureşteni. Ci pentru că de câte ori citesc o ştire despre asta, îmi vin în minte imagini cu acel copil care a avut parte de o moarte cumplită. Îmi vin în minte imagini cu el sfâşiat de câini şi plâng. Plâng şi mi se face greaţă şi îmi vine să urlu, să lovesc, să trântesc de neputinţă. Mă gândesc la părinţii lui Ionuţ, care au probabil aceleaşi imagini în faţa ochilor, doar că în cazul lor, este vorba chiar de copilul LOR. Copilaşul lor sănătos, pe care l-au crescut timp de 4 ani şi care a avut parte de o moarte atât de violentă. Mă gândesc la fratele lui de 6 ani, care a avut şansa să scape, dar care este suficient de mare să ţină minte toată viaţa această întâmplare sinistră. Şi mă întreb la nesfârşit cum e posibil să se întâmple aşa ceva, şi iar mă simt neputincioasă, şi iar îmi vine să plâng şi să urlu.

Societatea românească a făcut ce ştie ea mai bine: s-a dezbinat. S-a împărţit ca întotdeauna în iubitori de animale şi brute care vor eutanasierea bietelor animale care nu au nicio vină. Ştiţi ceva? Aşa e: nu au nicio vină. Dar nici eu nu am şi cu siguranţă nici Ionuţ nu avea. Nu am aruncat niciodată câini în stradă, nu le-am ţinut lumânarea când se înmulţeau nestingheriţi, nu am zis că îi sterilizez, nici că le ofer un adăpost. Cer aşa de mult dacă vreau să merg pe stradă fără să mă tem pentru mine şi mai ales pentru copil? Dacă vreau să dorm noaptea cu geamul deschis fără să le suport lătratul? Dacă vreau ca locul de joacă să nu mai fie plin de rahaţii lor?

Da, susţin eutanasierea. Nu pentru că urăsc câinii. Ci pentru că nu mai cred în alte soluţii. Pentru că şi dacă aş crede în sterilizare, vreau ca această problemă să se rezolve acum, nu peste 10 ani când vor muri toţi de bătrâneţe. Să nu mai fim ipocriţi. Câţi din cei care se tăvălesc azi de grija câinilor sunt vegetarieni? De ce e ok să mâncăm porci, dar nu e ok să ne apărăm de nişte animale sălbătice, care umblă în haite? OK, ştiu, e o chestie culturală. Am fost crescuţi cu ideea că sunt nişte animale drăguţe şi loiale, cel mai bun prieten al omului. Dar e timpul să încetăm confuzia: câinii aştia care cresc pe străzi şi ne atacă NU sunt câinii care ne aduc papucii când venim acasă. Nu sunt nici Lassie, nici Beethoven, nici alt căţel drăguţ din filmele de la Hollywood. Nu sunt nişte căţei mici şi creţi care se rostogolesc cu copiii noştri prin iarbă. Sunt nişte animale periculoase, care reprezintă o ameninţare reală. Facem ceva în privinţa lor? Vă rog!

Stâlceli haioase

-Mă încalci?
-Poftim?!
-Mă încalci?
-Adică să te încalţ?
-Nuuu, adică să îmi faci hainele să fie călcate

-----------------------------------------


În taxi. GPS-ul zice "În 30 de metri viraţi la dreapta". Dănuţ mirat "Hei, de ce să fim piraţi la dreapta?!"

----------------------------------------

Tot în taxi. Un taxi oarecare. Dănuţ e supărat că nu mergem cu domnul Cornet. Domnul Cornel e taximetristul lui preferat.


-----------------------------------------

Repetam cifrele. Îl întreb de o cifră, zice că nu o ştie, eu îi zic că dacă se gândeşte bine sigur o ştie. "Da, dar m-am înzăpăcit" (probabil pe sistemul m-am înzăpezit)

---------------------------------------

-Mami, uite un marţian!! Întorc entuziasmată capul să văd ciudăţenia. Dar era doar un dalmaţian.

Discuţii în parc, la 4 ani

- Când vin ţânţari (n.r adică purici) la căţelul lui Buni, Buni le dă o pastilă care goneşte ţânţarii. şi pastila merge şi la picioare, şi la mâini, şi la burtică, şi la puţa căţelului ca să îl protejeze
- Şi la puţă?
- Da. Şi căţeii au puţă, ştii? Ca să facă pipi
- Aşa e. Dar doar căţeii băieţei. Fetiţele nu au puţă.
- Nuuuu, doar băieţii au puţă. Fetiţele au doar fund. Dar şi băieţii au fund, să facă caca atunci cănd rămân fără pipi

...........

Vede un bărbat cu o bluză cu dungi gri şi negre

- Mamiii, omul ăla de ce s-a deghizat în hoţ?

...........

Voia sa mergem la un loc de joacă unde mai fusese cu tati. Eu credeam că se referă la altul, aşa ca ne contraziceam în ce direcţie trebuie să mergem. Îl sun pe tati şi aflu că are dreptate copilul

- Veeezi, ţi-am spus eu că fetiţele nu se pricep la găsit drumul. Doar băieţii se pricep (deci anumite prejudecăţi sunt înnăscute. Nu că nu ar avea dreptate, cel puţin în cazul mamei lui)

...........

După 3 ore de parc, îi spun să mergem acasă, că trebuie să fac pipi

- Am o idee*. Poţi să faci pipi la copac.


* Am o idee = printre cele mai periculoase cuvinte ce pot ieşi din gura unui copil

PS: Toate discuţiile de mai sus au avut loc în aceeaşi zi. În caz că aveaţi dubii.

Ce înţeleg ei

Am fost azi să facem nişte analize uzuale. I-am explicat cu o seară înainte ce urmează să se întample a doua zi, că o să îi ia doamna asistentă puţin sânge şi o să se uite la el prin microscop, să vadă dacă e sănătos, dacă mănâncă suficiente fructe şi legume etc.

De dimineaţă a fost puţin emoţionat, nu a spus mai nimic pe drumul spre policlinică, dar recoltarea a mers bine, nu a plâns deloc voinicul. După ce am plecat de la cabinet îmi spune încântat: "Ce bine că mi-a scos sângele, acum nu o să îmi mai curgă sânge când mă lovesc".

Mda... nu chiar :))

Ce faceţi dacă se pierde copilul?

Nu m-am pierdut niciodată de mama când eram copil şi am crezut până nu demult că un părinte responsabil nu are cum să îşi piardă copilul. Părinţii cu copii mai mari mi-au explicat însă că se poate întâmpla şi că e mai bine să înveţi copilul ce să facă în caz că se rătăceşte decât să ai impresia că ţie nu ţi se poate întâmpla. Adevărat. Mai ales că în ultimul timp consider că am un copil suficient de mare încât să mă pot întoarce 3 secunde cu spatele la el, dar îmi dau seama că asta creşte riscul de a ne rătăci unul de altul la un moment dat.

Aşa ca l-am luat la vorbă. I-am spus că dacă vreodată se pierde de mine, să nu se sperie, pentru că sigur mami îl caută şi îl va găsi repede. Să nu mă caute el, ci să rămână pe loc, pentru că aşa îl voi găsi mai repede. Apoi i-am lipit pe toţi pantofii etichete speciale cu numele lui şi numărul meu de telefon. I-am spus că dacă se pierde, să se ducă la o femeie, să îi spună că s-a pierdut şi să o roage să mă sune. Apoi să se descalţe ca să îi da femeii numărul de telefon :))

În teorie, sunt mai liniştită. Am exersat cu el şi pare că ştie ce trebuie să facă. Nu ştiu dacă va ţine minte ce i-am spus dacă într-o zi chiar se va rătăci, dar eu sper că da. De fapt, sper că nu se va rătăci.

PS1. Da, l-am învăţat adresa, dar mi se pare prea mic să îl ajute cu ceva această informaţie. Adica dacă se pierde prefer să stea pe loc să îl caut eu sau adultul însoţitor, nu să plece cu un străin spre casă, unde poate nu e nimeni.

PS2. Etichetele le iau de aici, sunt foarte rezistente. Au şi etichete pentru haine, care se aplică cu fierul de călcat, şi etichete pentru pus pe obiecte

Dileme existenţiale la 3-4 ani

Dănuţ refuză să accepte faptul că el a fost la mine în burtă. E o informaţie prea greu de procesat pentru el. Aşa că îşi crează singur alte variante legate de venirea pe lume.

Când i-am arătat o poză cu mine gravidă, în spital, în ziua în care urma să nasc şi i-am arătat cu degetul că el era acolo, indicându-i burta, m-a întrebat dacă se ascunsese de doctor sub rochia mea.

Altă dată, când într-un moment de afecţiune i-am spus ca e exact copilul pe care mi l-am dorit, a ajuns la concluzia că înseamnă că ni l-a adus Mos Crăciun. Corect! Căci cine altcineva, dacă nu Moş Crăciun, îţi aduce exact ce îţi doreai?

Dar nici teoria asta nu a fost de durată, pentru că la ceva timp după aia ne-a întrebat de unde am luat materiale să îl construim pe el. Huh?

Apoi s-a gândit mai bine şi a ajuns la concluzia că de fapt el ne-a făcut pe noi. Pentru că nu avea niciun părinte până să ne facă pe noi (am fost promovaţi de curând la gradul de părinţi, până acum eram oamenii lui).

Aştept cu interes următoarele teorii. Ah, cât despre animale, toate au ieşit din ou. Nu l-am întrebat şi oul de unde a ieşit. Iar porcul face carne aşa cum vaca face lapte şi ar dori să ştie ce animal face porumb.

Va urma... cu siguranţă va urma.

Divertiland pentru copii

Am fost săptămâna trecută cu Dănuţ la Divertiland. Pentru cine nu ştie, Divertiland e un parc acvatic de la marginea Bucureştiului, pe A1. Impresia generală a fost una bună. Mare, curat (inclusiv la toaletă, ceea ce e mare lucru în România), personal amabil, şezlonguri suficiente (cel puţin pentru o zi de marţi, nu ştiu în week-end cum e), vestiare de schimb, dulapuri de pus lucrurile (e 10 lei dulapul şi ţi se dă o brăţară cu care se deschide uşa dulapului, ceea ce e ok că nu mai ai grija cheii). Marţea copiii sub 120 cm au intrare gratuită, aşa că am plătit doar biletul meu, 50 de lei.

Eu povestesc acum experienţa Divertiland din perspectiva mamă cu copil de 4 ani. Nu ştiu cum e să mergi doar ca adult, nici nu am ajuns de fapt în zona de oameni mari, cu tobogane uriaşe :)) Prima dată am fost la Lazy River, am plutit pe acolo o vreme. Apoi ne-am îndreptat spre piscina cu valuri, pe care am vizitat-o de mai multe ori. Apoi am fost şi am încercat să mâncăm. Spun am încercat pentru că opţiunile pentru copii erau practic inexistente, doar prăjeli soioase. Cel puţin eu nu am reuşit să identific altceva în zona de restaurante de lângă piscina cu valuri, unde este şi un loc de joacă interior. Am mâncat până la urmă nişte cartofi prăjiţi unsuroşi, urmate de îngheţată la cupă (asta a fost ok). Precizez că nu e voie cu mâncare şi băutură din exterior, ceea ce ar fi ok dacă ar fi opţiuni mai variate pentru copii. Pe site văd că sunt mai multe restaurante, noi le-am găsit doar pe primele 4. Următoarea oprire a fost la piscina cu tobogane pentru copii, ne-am bălăcit şi acolo şi în final, Dănuţ s-a jucat cu alţi copii la tunurile de apă, moment în care m-am aşezat şi eu pe un şezlong.

Trecuseră deja vreo 4 ore de la sosirea noastră şi Dănuţ nu voia să plecăm acasă. Până când a căzut. S-a julit pe picioare, antebrate, şi-a spart buza si cred că şi-a muşcat şi limba. Cred că cea mai serioasă trântă de până acum. De ce? Pentru că la Divertiland nu prea vezi treptele. Podeaua si treptele sunt vopsite într-un alb perfect, treptele nu sunt delimitate vizual în niciun fel. Treptele arată ca în poza pe care am pus-o în acest post, doar că atunci când eşti chiar deasupra lor şi se mai reflectă şi soarele în luciul apei chiar.nu.le.vezi. Erai mulţi oameni în apă care comentau acest aspect, deci nu mi s-a părut doar mie. Aşa că, în cele din urmă, copilul s-a împiedicat de o treaptă din asta invizibilă. Mă întreb dacă eram o americancă nebună câţi bani obţineam în proces :D

În concluzie: M-aş mai duce? Da. Recomand şi altora? Da. Dar nu înţeleg de ce problemele minore nu se pot rezolva. De ce nu pot gândi un meniu mai potrivit pentru copii, de ce nu pot vopsi muchiile treptelor în altă culoare (aşa cum se specifică în standardele europene pentru siguranţa la piscine). Şi dacă tot suntem la capitolul de ce, nu o să înţeleg NICIODATĂ boala românească "nu e voie să faceţi poze". Iniţial am crezut că e doar a obiectivelor turistice de stat, că am întalnit-o şi la Peleş, şi la Bran, şi la Muzeul Satului şi la Grădina Zoologică, dar văd că se molipsesc şi privaţii. De ce dacă eu vreau să îţi fac reclamă gratuită, să le arăt şi prietenilor unde am fost, sau să mă uit la poze şi să îmi vină brusc cheful să vă mai fac o vizită, de ce nu mă lăsaţi? Ce credeţi că am putea face cu pozele alea de le păziţi mai bine decât îşi păzesc alţii tablourile?

PS: Menţionez că e prima oară când mergem într-un parc acvatic, deci nu am termen de comparaţie. Chiar, la ală din Otopeni aţi fost? Cum e?

Reduceri de 70% la bodybebe

Daca sunteti ca mine, probabil asteptati cu nerabdare Craciunul, dar si cu groaza sumelor pe care le veti cheltui pe cadouri (mai ales pentru copii). De aceea, poate o sa va bucurati sa aflati ca de maine, timp de o luna, www.bodybebe.ro va avea zilnic un produs redus cu 70%. Reducerea va fi anuntata in fiecare dimineata, pe pagina de facebook.

Am descoperit bodybebe acum un an. Pe atunci avea produse doar pentru copii pana la 3 ani, iar Danut era la cam la limita, asa ca m-am bucurat ca anul asta bodybebe a inceput sa faca produse pentru copii cu varsta de pana la 5 ani. Am cumparat deja un tricou din colectia Pirates si urmeaza cu siguranta cel putin o camasa din colectia Dor de vara, pentru ca merge foarte bine pentru vizitele pe care le vom face in perioada sarbatorilor pe la nasi, unchi si alte rude. Iar pentru fetite sunt niste rochite superbe in colectia Dor de vara.

Asadar, daca va plac produsele bodybebe si doriti sa incurajati o afacere 100% romaneasca, stati cu ochii pe pagina de facebook in urmatoarea luna.

Despre Veronica Bereanda si altii ca ea

Probabil ati auzit despre cazul invatatoarei Veronica Bereanda, femeia care le spune copiilor ca sunt prosti, ii jigneste, ii umileste, ii ameninta. Ca toti parintii normali, am ascultat acea inregistrare cu un imens sentiment de indignare si repulsie. Mi se rupe sufletul pentru copiii care i-au trecut prin mana si care au trai aceste abuzuri. Nu o sa mai vorbesc despre ce i-as face, ce merita, ce ii doresc acestei nemernice, s-a scris mult si corect despre asta.

Vreau sa vorbesc despre alte aspecte. In primul rand, ma bucur ca sunt parinti care au luat atitudine. Ma bucur ca o parte a presei a acordat atentie acestui subiect. Ma bucur sa traiesc intr-o lume in care ma indignez si ma infurii impreuna cu alti oameni la auzul vorbelor spuse de ea. Ma bucur pentru ca sper ca inseamna ca e un prim pas in a acorda mai multa atentie persoanelor care ne educa copiii.

Intamplarea asta mi-a adus aminte de toti profesorii dezaxati pe care i-am avut eu. Diriginta din clasele IX-XII se asemena mult cu Veronica, diferenta majora fiind totusi ca noi nu eram elevi de clasa I, deci nu ne-au afectat in aceeasi masura tipetele si insultele ei. Pentru ca eram mari, le-am povestit parintilor despre felul in care se poarta cu noi. Eram la o varsta suficient de mare incat sa ne dam seama ca nu e normal ce se intampla. Avea termen de comparatie, pentru ca eram multi copii care veneau de la scoli diferite, unde avusesem alti diriginti care nu se purtau asa cu noi. Prin urmare, cei mai multi parinti au facut cerere la directoare sa ne fie schimbata diriginta. Rezultatul? Nu numai ca nu ne-a fost schimbata, dar diriginta a primit de la directoare foaia cu semnaturi, ca sa ne poata persecuta mai bine pe cei care au semnat. Si lucrurile au ramas asa, nu am continuat demersurile, nu am inregistrat-o, nu am mers la presa. Si imi pare rau. Daca o sa am vreodata ocazia sa o revad, o sa ii spun cu ce groaza o asteptam eu, copilul de 14 ani, sa intre la ora.

Dar de fapt vreau sa spun altceva, chiar daca introducerea e foarte lunga. Despre diriginta din liceu le-am spus parintilor. Pentru ca, asa cum am mai zis, eram mari. Nu le-am spus niciodata insa parintilor despre profesorul de muzica din clasa a VIII-a, care apuca fetele mai dezvoltate de sani.Ne dezvoltasem un sistem de aparare, stateam departe de el cand vorbea cu noi, stateam cocosate si cu mainile incurcisate la piept, dar nu am spus niciodata nimanui nimic. De ce? Habar nu am... Probabil pentru ca stiam ca se stie in scoala ce fel de om e si nu facea nimeni nimic. Cu cativa ani inainte sa ne fie profesor, i-a aruncat unui baiat un echer metalic intre ochi. Echer care i s-a infipt si copilul a avut nevoie de ingrijiri medicale. Credeti ca a patit ceva profesorul? Multi dintre colegii baieti au luat palme peste fata de la el. Avea o mana foarte grea (pe noi fetele ne mai lua de dupa umar, si ni se parea ca mana lui cantareste o tona), asa ca palma lui se imprima adanc pe fetele lor. Ma indoiesc ca ei au spus vreodata ceva acasa.

Asa ca ajung in sfarsit la concluzia acestui articol: stati de vorba cu copiii vostri si puneti-le intrebari detaliate despre profesorii lor. Intrebati-i cum le vorbesc, pe ce ton, cum se poarta. Nu va asteptati sa va spuna ei daca e ceva in neregula. Poate ca ei nu stiu cum arata normalul. Sau poate ca le e rusine. Sau cred ca si daca spun, oricum nu se va schimba nimic. Probabil ca daca m-ar fi intrebat cineva despre cum e profesorul de muzica, as fi spus. Dar nu m-a intrebat nimeni.

PS: M-am interesat acum despre profesorul de muzica, se pare ca intre timp a iesit la pensie.

Lumea prin ochii lui Danut, part one

Prin august am fost cu Danut si mama in Herastrau. Planul era sa ne plimbam cu vaporasul, dar Danut nu a dorit, asa ca ne-am reprofilat rapid si am gasit alte activitati dragute. Dar nu despre asta vreau sa va povestesc. La un moment dat, mama a avut nevoie la toaleta, asa ca a apelat ca o toaleta publica ecologica. Noi am asteptat-o si am continuat plimbarea, apoi am plecat acasa, unde ne astepta tata lu' Danut. Care, firesc, a intrebat copilul cum a fost in parc:
- Bine! Si Buni a facut pipi in lift!
Asta a fost primul lucru pe care l-a avut de zis. Nu plimbarea cu trenuletul, nu toboganul urias. Buni care a facut pipi in lift.

Perle, partea I

Imi pare rau ca nu mi-am notat toate perlutele lui Danut, sunt convinsa ca deja am uitat multe, dar o sa incerc sa le scriu de acum incolo. Iata cateva din cele legate de folosirea limbii romane:





Despre simţul proprietăţii:
Ăsta e al meu. E foarte al meu!

Despre grade de comparaţie:
Woow, e cel mai super!

Despre nutriţie:
Eu: Vrei un sendviş cu şuncă?
El: Da, şi cu pâine.

Despre aşteptări:
El: Mami, noi cand mergem cu trenul?
Eu: Peste o lună.
El: Woow, mergem în spaţiu pe lună?

Despre inocenţă:
De ce râdeţi la mine? Ce-am făput?

Despre definiţii proprii:
1. Uite mami, o sanie de apă (referindu-se la o saltea gonflabilă de la piscină)
2. Uite, acolo sunt cascade! (refedindu-se la valurile mării)
Despre căutari:
Paletule! Paletuleeee!! Unde eşti, paletule?! (paletul=paleta de badminton)

Despre bataie si alte abuzuri

Am ezitat mult daca sa scriu despre asta sau nu, pentru ca ma tem ca discutia va cadea in ridicol dezbatand palma la fund: de cate ori, cat de tare si cat de des trebuie ea aplicata ca sa fie considerata abuz. Habar n-am. Asa ca, DISCLAIMER: Acest articol exclude palma la fund.

=================
Imi dau destul de rar cu parerea despre cum isi cresc altii copiii. Nu ma intereseaza daca e sau nu alaptat copilul, daca doarme singur sau cu parintii, daca e plimbat in carut sau in esarfe cu diverse denumiri. Pentru ca, atata timp cat copilul e fericit si iubit, astea mi se par teme false de dezbatere. De altfel, tot citind despre aceste teme si avand contact in general cu parinti non-violenti, poti cadea in capcana de a crede ca astea sunt singurele probleme ale copiilor din ziua de azi: in ce camera dorm si pana la ce varsta sunt alaptati.

----
Am fost la mare saptamana trecuta. Nu stiu daca in general concediul cu copiii scoate la iveala ce e mai rau din oameni sau pur si simplu am avut ocazia sa observ oameni din diferite medii, dar nu mi-a placut deloc ce am vazut: peste tot in jur erau parinti nervosi, agitati, care tipau, isi smuceau copiii, ii scuturau si ii tranteau in scaune la restaurant, ba chiar in tren a fost un parinte care si-a batut copilul, dar din fericire eu nu l-am vazut, doar mi s-a povestit.

La mare am fost cu Danut la un castel gonflabil pentru topait, iar unul dintre copiii din castel se saturase de sarit, asa ca a vrut sa iasa. Tatal lui insa nu l-a lasat, pentru ca mai avea de stat cateva minute, pe care el (tatal) nu le-a platit degeaba, da?! (era 5 lei pentru10 minute, nu ca ar conta). Asa ca cel mic a inceput sa planga si incerca sa iasa, in timp ce tatal il impingea la propriu inapoi in castel, nevrand sa lase copilul sa iasa pana nu se scurg minutele pentru care a platit. Nu conta daca mai voia sau nu copilul in castel, el a platit, deci sa faca bine sa stea acolo. Pana la urma si supraveghetorul s-a saturat de urlete si i-a propus sa mute copilul intr-o alta saltea, unde copilul spusese ca vrea sa mearga, fara sa plateasca in plus. S-au calmat cateva clipe dupa mutare, dar copilul a cerut apa. Iar a inceput sa tipe tatal: ca sa faca bine sa sara acolo si sa il lase in pace, ca nu face el (tatal) ce are chef el (copilul) si tot asa. Sa recapitulam: copilul, care deja topaise cateva minute pe o saltea, voia apa. Nu s-a putut... Din fericire, Danut s-a saturat de sarit si am plecat de acolo, plina de nervi. Si asa am ajuns sa scriu despre bataie si alte abuzuri.

Cred ca sunt doua categorii de oameni care isi bat copiii: cei care o fac la nervi, descarcandu-si furia pe copil si cei care cred ca bataia are rol educational. Prima categorie e mult mai periculoasa, pentru ca la nervi este foarte usor sa iti pierzi de tot controlul si cred ca asa ajungem sa vedem stirile odioase cu copii spitalizati din cauza batailor primite. Dar aici nici nu sunt prea multe de zis, oamenii aia au nevoie de ajutor specializat din alta parte. As vrea insa sa spun de ce eu nu cred ca bataia are rol educational: presupun ca rationamentul e ca prin bataie copilul invata ca faptele lui au consecinte, respectiv ca greselile dor. E un fel de dresaj. Din punctul meu de vedere este un rationament gresit pentru ca:

1. Copilul nu invata de ce sa nu mai faca un lucru, ci doar ca daca face lucrul respectiv va fi pedepsit fizic

2. Pentru ca nu vrea sa fie batut, copilului ii va fi frica sa mai faca lucrul interzis. Ceea ce pentru multi parinti inseamna ca metoda lor de "educatie" are succes. Eu zic ca e tocmai invers. Copilul, care nu intelege de ce nu are voie sa faca ceva, nu va avea nicio retinere sa faca lucrul respectiv daca crede ca parintii nu il vad si nici nu vor afla, pentru ca practic nu mai are de ce sa ii fie frica. Sa luam de exemplu hotii. Ei nu au in sistemul lor de valori faptul ca e rau sa furi. Nu se gandesc la a munci pentru a castiga bani, nu se gandesc la raul pe care i-l produc persoanei de la care fura, ei vor doar sa obtina bani. Dar le e frica de inchisoare, asa ca nu vor fura atunci cand cred ca pot fi prinsi, dar vor fura atunci cand cred ca nu va afla nimeni. Iar daca totusi sunt prinsi si ajung la inchisoare, asta ii opreste sa o faca a doua oara? Ar fi bine, ar insemna ca rolul de reeducare al inchisorii este indeplinit, dar numarul recidivistilor (prinsi) ne arata altceva. Cam asa e si cu copiii: e mult mai sanatos sa ii explici unui copil de ce sa nu faca un lucru, decat sa il lovesti sperand ca frica de o noua bataie va fi suficienta pentru a-l opri sa "recidiveze".

Eu nu pot sa inteleg totusi cum de traim intr-o lume in care este considerat inadmisil sa lovesti un alt adult, dar in acelasi timp este considerat normal (chiar necesar) sa dai intr-un copil care nu se poate apara. Nu am auzit niciodata sa i se spuna unei femei care se plange ca sotul nu duce gunoiul ca ar trebui sa il bata ca sa isi invete lectia, in schimb aud prea des mame care spun ca un copil este obraznic pentru ca nu este "atins" de parinti. Toata lumea se indigneaza cand afla ca un barbat isi bate sotia, dar un parinte care isi bate copilul este apreciat ca ia in serios educatia copilului...

Cum ar fi sa comitem o greseala la locul de munca si seful sa ne cheme in birou, sa isi scoata cureaua si sa ne puna cu fundul pe birou, pedepsindu-ne pentru neatentia noastra? Cat de indignati am fi, cat de repede ne-am da demisia? Sau, ca sa ma intorc la paralela cu uriasii, cum ar fi sa fim noi cei mici intr-o lume a uriasilor? Uriasi de care sa depindem pentru hrana, apa si in principiu pentru intreaga noastra supravieture. Si cum ar fi daca acesti uriasi, de doua ori mai inalti si de vreo 5 ori mai grei, ne-ar lovi atunci cand nu mancam tot din farfurie, cand nu vrem sa dormim la ora impusa sau cand varsam un pahar de apa din neatentie? Cum ar fi?

Cand eram gravida, mi-am facut multe reguli pentru mine, viitoarea mama. Ce o sa fac si ce nu o sa fac in educatia copilului. Pe majoritatea le-am incalcat, insa regula de a nu-mi educa copilul cu violenta nu am incalcat-o si sper sa nici nu o fac, pentru ca ar fi in primul rand un imens esec personal. Ar insemna ca nu am fost suficient de inteligenta sa rezolv altfel problema respectiva, oricare ar fi ea. Pentru copilul meu, eu vreau sa fiu cea care alina durerea, nu cea care o provoaca. Eu vreau sa mangai si sa pup locul lovit, nu sa aduc durere. Si cel mai important, vreau ca baiatul meu sa aiba curaj sa vina sa imi spuna cand are o problema ca sa o rezolvam impreuna, nu sa se teama de ce as face daca aflu.

Pe 19 noiembrie este Ziua Mondiala de Prevenire A Abuzului si Violentei Impotriva Copiilor. Spre deosebire de alaptare, care are alocata o saptamana, despre prevenirea abuzului se vorbeste la nivel international o singura zi pe an. Sau ar trebui sa se vorbeasca, pentru ca eu pana acum nu am vazut campanii de constientizare despre acest subiect, deci daca au fost, cu siguranta nu au fost prea vizibile. Astept sa vedem cum o sa fie anul asta. 19 noiembrie, da?

Scrisoare deschisa catre bunicii de pretutindeni

Dragi bunici,

Am vorbit cu multe tinere mame. Toate apreciem daca avem bunici dornici sa se implice in viata nepotilor, dar nu putem sa nu va rugam urmatoarele lucruri, dupa caz:

1. Stim, ati crescut deja unul sau mai multi copii, deveniti acum adulti. Felicitari! Asta inseamna ca acum e randul nostru sa o facem si am vrea sa o facem cum credem ca e mai bine. Cand avem nevoie de un sfat, o sa il cerem. De fapt, am vrea foarte tare sa va cerem parerea din cand in cand, dar nu apucam pentru ca voi v-o spuneti in permanenta. Pun pariu ca si pe voi va enervau parintii vostri cand eram noi mici si ei faceau asa.

2. Nu mai folositi expresia cu "e rusine" daca vreti sa convingeti copilul sa renunte la scutece, biberon, suzeta. Copilul nu trebuie invatat ca gura lumii e vreun lucru dupa care sa isi ghideze viata. Accept insa oricand sa ii explicati ca biberonul ii strica dintii, de exemplu, sau orice alta explicatie rationala.

3. La plecare, nu mai intrebati copiii daca vor sa mearga cu voi acasa/afara decat daca chiar intentionati sa ii luati cu voi. Altfel, nu faceti decat sa le creati niste asteptari false copiilor, pe care trebuie sa le gestionam noi, cei care ramanem cu ei acasa. Urmatoarea data cand faceti asta, facem copiii pachet si va punem sa ii luati cu voi, nah!

4. Nu mai speriati copiii cu bau-bau, baba cloanta, monstri din debara etc. Nu le mai spuneti ca daca nu sunt cuminti ii dati la tigani/catei. Sa incurajam copiii sa exploreze lumea inconjuratoare fara sa se teama de monstri imaginari. Desigur, sunt lucruri de care ei trebuie sa se teama, cum ar fi focul, masinile, posibilitatea de a cadea de la etaj. Sa ne concentram pe ele.

5. Da, rolul bunicilor e sa rasfete. De aceea, sa zicem ca e acceptabil sa ii oferiti copilului o data pe saptamana (sau mai rar) dulciuri pe care noi nu le dam in mod normal. Daca faceti asta zilnic insa, nu mai e rasfat, e distrugerea poftei de mancare, a dintilor si a sanatatii pe termen lung. Plus ca un copil dopat cu zahar e super-energic, nu vrem sa gestionam asta dupa o zi lunga de munca.

6. Sub nicio forma nu e OK sa invatati copilul sa "nu le spuna lui mami si lui tati cutare lucru". Asta echivaleaza cu a invata copilul sa ne minta si poate duce la suspendarea dreptului de a petrece timp singuri cu copilul.

7. Nu ii spuneti copilului ca daca face cutare lucru nu il veti mai iubi. Iubirea nu e o moneda de schimb oferita  pentru comportament adecvat.

8. Cand merg la joaca, copiii se joaca. Asta inseamna ca se vor murdari si poate chiar se vor lovi. Nu o fac ca sa va enerveze pe voi, e felul lor de a descoperi lumea si legile fizicii. Lasati-i in pace!

9. Daca tinem copiii la bustul gol cand in casa sunt 30 de grade nu inseamna ca ii calim, inseamna ca doar conventiile sociale ne opresc sa ramanem si noi in bustul gol.

Puteti, desigur, sa ne spuneti si voi ce va nemultumeste in aceasta relatie, atata timp cat nu are legatura cu faptul ca nu are copilul caciula, ca nu-i dam sa manance salam sau ce rau am facut ca l-am scos din casa nebotezat.

Danut la 3 ani

La 3 ani, esti aproape ca un om. Aproape ca te descurci singur. Aproape ca parintii pot respira.

La 3 ani, Danut se dezbraca si se descalta singur, inclusiv (de fapt, mai ales) atunci cand nu trebuie. Cu imbracatul mai greu, isi pune chilotii si pantalonii, dar de multe ori cu fata in spate. La capitolul bluze mai avem de lucru.

Stie culorile, desi mai incurca verde cu albastru si (culmea) alb cu negru. Stie sa numere pana la 10 in romana si in engleza, si descrescator de la 5 la 1 in romana.

Stie ca traversam doar la culoarea verde a semaforului si e in general atent cand traversam strada. Stie care e stanga si care e dreapta (spre deosebire de mine).

Laptele a ramas alimentul lui preferat, noroc ca merge la gradi si acolo mananca de toate. Doarme relativ bine noaptea, depinde cu ce comparam :)

Ii plac jucariile. Mult. Ceea ce e in avantajul nostru, cand nimic altceva nu functioneaza, putem sa negociem cu jucarii (urat, infiorator, groaznic... stiu).

A inceput sa se uite la desene, dar tot nu are rabdare mai mult de jumatate de ora. Ceea ce e bine, zic eu. Preferatele lui sunt Chuggington, Mickey Mouse Clubhouse, Bob the Builder, Pompierul Sam, Micile genii.

Tot nu are rabdare sa ii citesc. Imi ia cartea si se face ca citeste el, o inchide, o ascunde... prefera sa ne alergam, gadilam, iubim. Dar daca ii citesc in timp ce se joaca e atent si imi pune intrebari. Nu ii place sa coloreze/deseneze si nici talent nu are (nici nu ar fi avut de unde sa il mosteneasca). In schimb, ne uimeste cu talentul lui la muzica. Mai exact, cu urechea muzicala. Sper sa il mosteneasca pe tati si sa cante la (macar) un instrument, noi o sa il incurajam in acest sens.

E in continuare foarte activ, se catara, sare, alearga, danseaza, nu sta locului. Vorbeste mult, dar stalcit. Inca are probleme la a spune C si F si de multe ori imi da impresia ca nici nu se agita sa spuna cuvintele corect, le trateaza cu superficialitate. Eu insa inteleg ce spune, desi uneori ma simt de parca am invatat inca o limba straina, doar de noi stiuta (ca mai toate mamele, presupun).

E vesel. Canta mult. Rade colorat. Are simtul umorului. Ne pacaleste. Ne ia in brate si ne spune "te ubes". Ne pupa. Ne loveste, apoi pupa ca sa treaca.

E empatic. La gradinita e psihologul de serviciu, merge la copiii nou-veniti care plang si le spune ceva, el stie ce, dar functioneaza.

E bland. Nu a batut niciodata un copil, nu s-a certat pe jucarii, prefera sa cedeze el. Nu e meritul educatiei noastre, asa e el.

E creativ. Are o imaginatie foarte bogata si ne uitam fascinati la el cum creaza scenarii si ce frumos se joaca.

E...Danut. E Danut la 3 ani :)

De 3 ori la multi ani!

Azi e ziua lui Danut, a implinit 3 ani. E si ziua mea, implinesc 3 ani de cand sunt mama. Cei mai frumosi, imprevizibili, diferiti, stresanti, obositori si scurti ani de pana acum. La multi ani!